Când mă trezesc, Edward lipsește. Mă gândesc la seara trecută și stomacul mi se strânge dureros. Două ciocănituri slabe în ușă, și Sweet Pea pășește elegant, asemeni unei feline, înăuntru. E de aceeași frumusețe izbitoare ca în prima zi. Părul lung negru, aranjat simplu, într-o coadă de cal, ochii ei mari, albaștri, care strălucesc puternic în lumina slabă care inundă camera, iar zâmbetul afabil completează chipul perfect al păpușii fără inimă.
– Am auzit că azi pleci … ridică din sprânceană, și își încrucișează mâinile la piept. Asta înseamnă ca ai luat o decizie. Trebuie totuși să spun că m-ai surprins.
– De ce te-am surprins ? mă încrunt . Nu tu mi-ai cerut să aleg ? o privesc țintă în ochi și ea râde.
– Vroiam să spun că, aveai destul timp. Dar în fine. Vreau să știu ce i-ai spus lui Edward.
– Că te-ai schimbat, și că vrei să o iei de la capăt.
Râsul ei cristalin, îmi trimite fiori în întreg corpul.
– Ei măcar ai spus o parte din adevăr. După ce termin cu tatăl tău, o voi lua de la capăt. Știi … începi să-mi placi. E ceva la tine… își duce degetul la bărbie, și continuă pe același glas vesel… poate am fi fost prietene bune , dacă nu ai fi fata lui Maura, clatină din cap.
– Încă putem fi ,nu trebuie să fie așa … îndrăznesc în speranța unei ieșiri fără morți, dar știu că e în zadar, iar cuvintele ei dure mi-o dovedesc.
– Tatăl tău nu merită iertare, cât despre tine… nu ești nimic altceva decât o capcană. Tu mi-l vei aduce pe tavă pe Maura, ori iubitul tău va plăti scump pentru asta.
Plecă nervoasă, înainte să pot să mai adaug ceva.
Am ieșit pe porțile cetății , împreună cu Edward și Marcos, escortați de doi dintre oamenii lui Sweet Pea, în timp ce ea rămase în urmă, pe scările de marmură, privind cum ne îndepărtam.
Suntem singuri, pentru că cei doi lacheii ai ei, nu sunt dispuși să mergă mai departe. Ne afundăm în inima pădurii, păstrând o liniște înmormântală. Suntem acompaniați de ciripitul păsărilor, care se învârt în cerc deasupra noastră.
– Unde mergem ? întreb nesigură, afundându-mi picioarele în sălbăticiile junglei.
– E târziu, îi face semn Edward lui Marcos, arătând spre soarele care săruta pământul aruncând reflexii roșii și portocalii pe cer.
Răspunsul meu nu vine, tăcerea continuă, la fel ca și pașii noștri. În jurul nostru e plin de verdeață densă, care ne acaparează, în timp ce înaintăm, amenințătoarea, șoptindu-ne mut, că locul nostru nu e acolo. Dar pare că pe Marcos, și Edward nu îi deranjează, dar eu îmi frec brațele goale, zgribulite, de vântul care adie ușor printre ramurile copacilor. Atunci când cerul se colorează într-un albastru închis, și primele stele apar, ajungem într-un luminiș, la marginea căruia sursură un pârâiaș. Băieții se opresc, să adune câteva crengi, ca apoi să facă foc, în apropierea unui stejar uriaș, bătrân, lângă care sunt așezați doi bușteni. Mă așez pe iarbă, sprijinită de copac, privind spre cer. Trupul meu slăbit tremură neîncetat, și simt cum ceața îmi cuprinde vederea. În timp ce eu mă prăbușesc în întunericul abisal, vocile îmi penetrează auzul ca bâzâitul unor albine, și capul îmi bubuie de durere.
– Ți-am zis că îi e frig ! Trebuia să mă fi ascultat ! Rezistă, dar pentru numele lui Dumnezeu Aiden , e atât de … ultimul cuvânt, mi-ar fi provocat râsete, dacă buzele mele s-ar fi mai putut mișca … fragilă.
plin de emotie, spun: DA DA DA:)
am facut un loc in blogroll pt tine:)
Multumesc;)).