Petic de suflet

Alarma ceasului o face să se foiască mofturoasă între așternuturi. Primele raze de soare care au îndrăznit să se strecoare in micuțul apratament din Londra, acolo unde Melanie își petrecea cea mai mare parte a timpului, îi mângâiau chipul creol , oferindu-i puțină căldură pentru golul ce-l simțea înăuntru. Cu o fluturare leneșă de gene, își deschise ochii, iar printre buzele-i pline, de culoarea piersicilor coapte îi scăpă un oftat.

Micuțul chow chow își lipi năsucul cald de obrazul ei, furându-i un zâmbet. Își strecură degetele în blana pufoasă de culoarea cafelei cu lapte, și își presă buzele pe fruntea lui. Coada i se agită veselă și cu un lătrat scurt își arătă satisfacția. Prinse cu dinții de un capăt al plapumei , și cu o tactică țanțoșă o dezveli, împleticindu-se în marea de material albastru, rostogolindu-se până la marginea patului. Melanie chicoti , când capul cățelului ieși la iveală, iar ochii negri sclipiră înteligent. Era un acord tacit între ei, plin de dragoste și înțelegere.

Picioarele goale atinseră podeaua, iar ea se strecură în bucătărie, acompaniată de lătratul vesel al cățelului. Își turnă o cană cu ciocolată aburindă, în timp ce savura micul dejun împreună cu micul ei prieten, care nu slăbea din priviri. După o vreme se retrase în dormitor , alegându-și de pe umeraș rochița favorită , de un verde primăvăratic, care o făcea să semene cu un spiriduș, totuși lăsându-i spatele și umerii obraznic de goi. Își trecu peria prin buclele de culoarea castanelor fâcându-le să se cutremure agale , trimițând reflexii roșcate în bătaia razelor.

Zâmbi ghiduș, încălță balerinii, și ieși în lumina soarelui de vară alături de Dixi, care stătea mândru în brațele stăpânei lui.

În dimineața aceea era ceva în aer, ceva ce adierea caldă a vântului purta pe brațele ei, îmbrățișând-o din plin pe Melanie. Tot corpul îi fu traversat de tremurici de încântare, și cu zâmbetul pe buze porni pe străzile Londrei, îndreptându-se spre Hampstead Heath.

Dincolo de zarva ce împânzea întreg parcul , Melanie își găsi loc’șorul de lângă lac liber. Oftă adânc și se strecură  în mica poieniță ferită de ochii curioșilor. Îl lăsă pe Dixi să alunece pe iarba moale, și făcu câțiva pași ridicând privirea spre cer. Se simțea diferit, ușoară , liberă, și încă ceva…dar nu prea știa cum să exprime acel ceva. Cățelul o privea curios, iar când Melanie îi întâlni ochii negri, chicoti.

– Și tu o simți nu ?

Micuțul chow chow scutură agale din cap, ascunzându-și boticul cu labele. De data asta, fata râse cu poftă. Îi scoase limba, și se concentră asupra ciripitului păsărelelor, asupra șoaptelor vântului, și a cercurilor line de pe suprafața lacului, care o acompaniau în dansul liber pe care trupul ei ușor îl repetă ca pe un ritual.

Mârâitul scurt o distrase, iar ea se opri încruntată.

– Ce e ? se uită în jur curioasă. Nu e nimeni aici,  dădu să îl liniștească, dar acesta se prelinse pe lângă ea asemeni unei umbre, și porni printre copacii care îi înconjurau. Dixi !  țipă alarmată , și se avântă după el.

Când lătratul se potoli, Melanie îl ajunse din urmă, și făcu ochii mari , privind la cățelul care venea în întâmpinarea ei , ținând în dinți o cameră foto.

– Dixi ! se grăbi să prindă camera înainte ca neastâmpăratul ei prieten să o scape. Ce e cu tine ? își așează o mână pe talie, și se încruntă.

Cu botul așezat conștiincios pe lăbuțe, și ochii mari, Melanie nu putu să-și oprească zâmbetul. Privi aparatul, și un ”oh” pierdut îi scăpă printre buze.

– De unde ai luat ăsta ? acum era de-a dreptul agasată.

Orice îi făcuse acele poze, le făcuse fără voia ei.

– Cred că e al meu, din spatele copacilor, o siluetă se profilă în fața ei.

Melanie rămase împietrită. Străinul avea ochii de un albastru profund, cu un zâmbet distrat și cu obrajii care prinseseră o nuanță rozalie. Își trecu mâna prin părul ciufulit, și se apropie de ea.

Deși știa că merita orice fata ar fi putut să-i reproșeze, Austin nu reuși să se abțină să nu imortalizeze acel chip frumos care stătea acum în fața lui, cu buzele ușor arcuite, cu șuvițele răvășite, și cu privirea studiindu-l întrebător. Ar fi vrut să o întrerupă să-i ceară voie, dar părea atât de firavă și magică încât nu se îndură să o distragă. Desigur că avea să-i spună, asta dacă cățelul nu îl vedea înainte să fi reușit. Sincronizare proastă, se înjură în gând, și totodată mulțumit că acum stătea atât de aproape de ea.

– În legătură cu asta… vocea o trase din hipnoza la care ochii lui o supuse.

– Da, cred că ar fi cazul pentru o explicație.

Problema era că nu își găsea cuvintele. Cum ar fi sunat , ce pentru el era imposibil de explicat ce simțise în clipa în care o văzuse.

Melanie începuse să-și piardă din răbdare deși o fascina întru totul băiatul , dintr-a cărei privire nu se putea dezlipi. Cățelul îi distrase atenția, când începu să se agațe de gleznele ei. Se aplecă după el, și îi sărută boticul umed.

Un sentiment straniu de gelozie, îl inundă pe Austin, privind cățelul. Ar fi vrut el sărutul ăla. Se gândea ce gust au buzele ei frumos conturate. Clătină scurt din cap , la gândurile sale.

– Poftim, Melanie îi întinse aparatul, ridică din umeri și se întoarse pe cărăruia care venea dinspre parc.

– Așteaptă ! cuvintele zburară de pe buzele lui Austin, la gândul că nu avea să o mai vadă, și își dorea asta , mai mult decât orice. Când te voi revedea ?

Ochii ei sclipiră intens, clătină din căp’șor, și se pierdu printre copaci, lăsându-l prins în vraja ei.

Melanie deși fusese surprinsă de întrebarea lui, ar fi acceptat ”invitația” străinului, dar ea știa, mai bine ca oricine, că inima ei nu avea să mai iubească.