Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Alter Ego.’ Category

Chef de povești II

Adormise. Undeva , spre sfârșitul dimineții o cuprinse somnul. Dar chiar și-n somn, mintea îi fusese trează, rulând imagini vechi.

Genele i se zbătuseră revoltate, înainte de a deschide ochii și luând în primire lumina zilei. Își verifică telefonul. 8:03. Un geamăt de frustrare i se opri pe buze, amintindu-și de trupul de lângă ea. Își descurcă gleznele din așternut, și coborî cu un căscat. I se chirciseră degetele de la picioare, iar părul i se zbârlise pe mână, cândă tălpile atinseră podeaua rece. ”Ok”, își zise. Nu un start grozav pentru o zi de miercuri.

Cu tălpile goale, lipăi pe vârfuri până în baie, unde fără să facă prea mare zgomot își termină toaleta de dimineață. Ura mirosul respirației de dimineața, și aproape obsesiv, nici nu deschidea ochii și fugea în baie să-și spele dinții.

Ușa de la bucătărie se deschise cu un scârțâit lung, și înainte să se simtă vinovată, îi auzi vocea ironică.

  • Deși apreciezi, poți renunța la furișat. Nu dorm.

Ridică din umeri, și trânti ușa în urma ei. Puse apă la fiert într-un ibric, două felii de pâine la prăjit,  porni laptopul și se instală în locul ei preferat, lângă geam. Erau diminețile ca astea, exceptând ”miracolul de Crăciun”, când se simțea cu adevărat norocoasă. Liniște, nimănui de dat explicații de ce ajunsese unde ajunsese, și de ce nu simțea nevoia să schimbe nimic. Cu filmele și cărțile ei preferate. Zâmbi, în timp ce-și turnă apa fiartă peste pliculețul de ceai verde. Unse feliile de pâine cu cremă de brânză, și-și îndreptă atenția spre serial.

Era atât de concentrată la acțiune, încât nu auzi ușa deschizându-se și tresări când silueta lui umplu tot spațiul din bucătărie. Îl privi cum în tăcere , deschise frigiderul și căuta ceva de mâncare. Scoase șunca, cașcavalul și măslinele.

  • Te deranjează?
  • Fă-ți de cap.

Îi făcu semn să se așeze pe scaunul din fața ei. Se cercetau unul pe altul, el peste sandwichul pe care îl înfuleca, ea peste marginea cănii cu ceai.

  • Nu rămân.

Simți un fior de dezamăgire alunecându-i în stomac, dar își păstră chipul fără expresie.

Ridică din umeri, se ridică cu cana și farfuria în mână și le lăsă să cadă în chiuvetă.

  • Nu mă-ntrebi de ce?

Se întoarse spre el, sprijinindu-se de blatul de bucătărie, cu picioarele încrucișate.

  • Cel mai probabil te temi că o să te târăsc în pat și-o să-ți fac tot felul de perversiuni. Și că o să-ți placă atât de mult, încât o să cerșești mai mult. Și-o să vrei să rămân. Și asta n-o să se întâmple.

O spusese ironic, dar adevărul era că, asta intenționase. Fusese toată noaptea în contradicție cu rațiunea. Să fie sinceră, lovise rațiunea fix în posterior. Îl privi pe sub gene, invitându-l să-și lanseze replica.

Dar, rămăsese tăcut pentru prea multă vreme. Sau așa i se păruse.

  • Hai să nu pierdem timpul. Ești binevenit să vii cu mine la cumpărături. Am nevoie de mașina ta.
  • Cumpărături ? Ce cumpărături? Nu rămân.

A zâmbit ușor, la cuta de încruntare care i-a apărut între sprâncene. Oare pe cine se străduia să convingă ?Pe el sau pe ea?

  • Frigiderul e gol, n-avem decorațiuni. Dacă e să fie Crăciun, la fel de bine putem să avem unul. Avem nevoie de decorații. Îți dau 15 minute.
  • Da sigur, de parcă o să fii vreodată gata în 15 minute, a pufnit , încrucișându-și brațele peste piept.
  • Pornește-ți cronometrul, i-a răspuns fără ezitare și s-a făcut nevăzută în baie.

Nu i se spunea Speedy Gonzales fără motiv. Nu-ți ia mai mult de 5 minute să faci duș, alte 3 să te machiezi fugar , să tragi ceva haine pe tine și să fii gata. Era obișnuită să fie pe fugă. Timpul în lumea ei era împărțit în bani și ore de relaxare. Cu cât termina mai repede, cu atât avea timp mai mult pentru ea.

AȘa că după vreo 15 minute, ieșise din baie gata să pornească la drum. Spre surprinderea ei, Cristian încă era în pijamale, scotocind în rucsac după ceva de schimbat. Ura felul în care sângele îi pompase ceva mai rapid în vene, la vederea ochilor încețoșați și a părului ciufulit când aterizase de dimineață în bucătărie. Îi venise să-i ia buzele cu asalt, să-l tachineze, să-i simtă mușchii brațelor încordați în jurul ei. Mai că nu oftase. Își aplică două palme mintal și reveni cu picioarele pe pământ. Avea să obțină ce-și dorea până la finalul săptămânii. Poate și mai repede.

  • Nu ești gata.

Tresări când îi auzi vocea și se întoarse surprins înspre ea. Își încrucișă brațele peste piept, și îl cercetă pe sub gene. Doamne, cât era de drăguț. Îi venea să se îngroape în el cu totul. Simți o anumită zonă din corp pulsând nebunește , doar cu gândul la lucrurile pe care ar fi putut să i le facă. Își trecu degetele prin păr, cu un oftat frustrat. La naiba cu tot. În special cu hormonii ei. Ridică geanta de pe jos, își aruncă fularul după gât și cu geaca în brațe ieși pe ușă. Un ”hei așteaptă!” fu tot ce auzi înainte ca ușa să se trântească în urma ei.

Anunțuri

Read Full Post »

Fulgii cădeau răsucindu-se, acoperind suprafața parbrizului, incețoșându-i vederea. Șoseaua se întindea înaintea lui, km întregi, luminată de fel de fel de forme de Crăciun. Era obosit, flămând și tot ce-și dorea era să ajungă odată la destinație. Oasele-i tânjeau după un duș fierbinte și somn. Își trecu degetele prin păr, încruntându-se la la ceasul de pe bord. 19:30. După calculele lui, și direcțiile Anei, satul, orașul, sau localitatea , ce-o fi fost ea, avea să fie vizibilă curând. Sau măcar casele/blocurile care o alcătuiau. Nu că ar fi văzut ceva în întunericul din jurul lui. Bătu darabana cu degetele pe volan, și zâmbi ușor. Poate că, Crăciunul ăsta n-o să meargă acasă, dar măcar avea să și-l petreacă cu Ana. Îi lipsise. Tastă numărul ei, și așteptă.  Când îi auzi vocea veselă, tensiunea i se scurse din corp, și în sfârșit se relaxă.

  • Cristian, pe unde ești ? Ai ajuns la sens ?
  • Încet , surioară, mai încet. Ești acasă ? Știi că mi-e foame, nu ? Sper că ai făcut pastele alea.
  • Uhmmm, da, ți-am păstrat sos. Niște amărâte de paste poți să-ți fierbi și să le amesteci. Oricum, unde ești ?
  • Deci , de la sens, dreapta ?
  • Uhum, treci de Profi, și la următoarea intersecție , mai faci o dreapta. Blocul 4. Cristian ? acum vocea îi devenise serioasă, și se întrebă ce explicații era nevoit să dea.
  • Da ?
  • De ce nu mergi acasă ? Tuturor le e dor de tine. Au trecut 5 ani.
  • Ana, nu intrăm în discuția asta..
  • N-o să purtăm discuția asta la telefon. Oricum, sunt aici. Așteaptă puțin.

Parcă mașina, se lăsă pe spate și respiră adânc. Dură doar câteva secunde, până să-și pună gândurile în ordine, dechise portiera și portbagajul. Ridică rucsacul, și blocă portierele.

  • Am revenit.
  • Mai ai cheia ?
  • Uhm, – se scotoci prin buzunar, până dădu de metalul rece – . Da. Deschid eu. Mă descurc. Ne vedem în 2 minute.
  • Cristian ?
  • Ana, urc și vorbim.
  • Nu sunt acasă.

Se blocă, mai să scape cheile pe scări.

  • Despre ce vorbești ?
  • Păi , schimbare de planuri. Ioana a sunat și a făcut rezervări. Is la Predeal de ieri.
  • Și nu puteai să spui asta mai devreme? Am crezut că ne petrecem Crăciunul împreună.

Își regretă imediat tonul acuzator și înainte să-i dea ocazia să îi bâlbăie în telefon scuze, oftă și își ascunse dezamăgirea. Era al dracului de bun la ascuns sentimente.

  • Nu contează. Distrează-te puștoaico! N-o să ai 20 pentru o veșnicie. Mă descurc.
  • Cristian, îmi pare rău. De revelion promit să fiu acolo. Te iubesc.
  • Și eu, puștoaico. Și eu.

Înainte de a deschide ușa garsonierii, inspiră adânc și se pregăti pentru o noapte lungă și singură. Răsuci cheia în broască, și fu luat prin surprindere de muzică, miros de mâncare și căldură. Lăsă rucscul să cadă pe podea, închise ușa în urma lui, se descălță, și cu un zâmbet de anticipare intră în bucătărie. Se așteptă să o găsească pe Ana râzând, făcând mișto de el. În schimb rămase blocat în cadrul ușii, urmărind un trup familiar de minionă, în cămașă de flanel , colanți și ciorapi lânoși, dansând, cu mâinile până la cot în spumă. Stătea cu spatele la el, spălând vasele. Când se tunsese atât de scurt ? Ce căuta acolo ? I se păru că trecuse o veșnicie urmărind-o. Înainte ca corpul să i se conecteze la gânduri, și să se facă nevăzut, ea se întoarse surprinsă și curioasă.

  • Ah , la dracu !

Tresări, când cuțitul ateriză cu un clinchet pe gresie, și urmări dâra de sânge ce se amestecă cu spumele în palma ei. Se trezi că o împinge înspre scaun, și cu spatele la ea, fiindcă nu, în niciun caz nu era pregătit să îi răspundă la întrebarea din privire, aruncă cuțitul în chiuvetă și începu a scotoci prin dulap după pansament.

  • Bună și ție străine ! îi trânti , și cu o voce sarcastică continuă. Știi, nu e ca și cum o să sângerez până la moarte…

Se opri, se întoarse înspre ea, și se sprijini, cu brațele încrucișate peste piept, de blat. Se simțea vinovat.

  • Defensiv ? Hmmm… Deci, ce cauți aici ?
  • Aș putea să te întreb același lucru… păruse a fi o replică bună.

Și se aștepta să-l pleznească sau ceva, dar în schimb, începu să râdă ușor și să-și dea ochii peste cap , ca și cum răspunsul era cel mai evident lucru din lume. O urmări ridicându-se, măsurându-l din cap până picioare. Se simți mic.

  • Uite , n-am știut că o să fii aici. Și îmi pare rău pentru…

Stai . Pentru ce mai exact îi părea rău ? Nu era vina lui că ajunsese aici, singur, cu ea, aici, singur..

  • Oprește-te ! C-ai să faci scurtcircuit !

Râdea de el.

  • Farfuriile sunt în dulapul de jos, furculițele și cuțitele în sertarul din spatele tău și paharele sus. Acum mă bucur că am pus mai multe de trei pulpe la făcut.

Îl invita la masă.Se așteptase la orice , numai la asta nu. Făcu ce i se spusese, bucuros că nu era nevoit să înceapă tirada de explicații, nu că ea nu ar fi meritat. În momentul în care, scosese tava din cuptor și o așeză pe aragaz, foame îl lovi cu putere în stomac. Uitase de foame, oboseală și alte alea. Simțea aroma pulpelor de pui și carnea moale topindu-i-se în gură.

  • Bere sau vin ?

Nu-l lăsă să răspundă. Așeză pe masă două beri, și își concetrară amândoi atenția asupra mâncatului. O studia din când în când cu coada ochiului. Ar fi trebuit să se simtă incomod, să ia masa cu o străină, după atâta timp. Nu simțea nevoia ca trecutul să –i bântuie prezentul. Chiar și o persoană cu care nu discutase mai multe de câteva ori pe parcursul anilor. Fusese acolo, dar nu îndeajuns ca el să îi atenție mai mult decât era necesar.

  • Arăți ca naiba …

Afirmația mai că-l făcu să se înece cu gura de bere pe care o dăduse pe gât cu câteva secunde în urmă. Era o întrebare acolo, pe care el avea să o evite.

  • Bine, fără discuții în timpul mesei.

De ce avea impresia că ea se distra ? Își termină porția în tăcere, mintea lovindu-i-se de n șpe mii de explicații și moduri în care să încheie seara cât mai cu tact posibil. Avea să fie doar o seară ciudată, pe care urma să o lase în urmă. Nimic mai mult.

  • Bănuiala mea e că Ana te-a trimis aici. S-a gândit că garsoniera o să fie goală săptămânile astea. Ea cu Ioana fiind plecate, și eu … urmă o pauză pe care el nu știu cum să o interpreteze, dar nu comentă nimic… Sunt aici acum, pentru că aici locuiesc. E garsoniera mea. Aveam de gând să curăț puțin locul , înainte să se întoarcă fetele și eu să mă întorc… uhmm.. acasă.

Acasă. Iși simți stomacul greu. Nu era nevoită să-i dea explicații și totuși. Ea făcuse primul pas. Se simți ca la confesiune.

  • O să plec de pe capul tău , înainte ca seara să se încheie. N-aș fi venit dacă aș fi știut. Ana nu mi-a zis nimic. Se presupunea că o să fim doar eu cu ea Crăciunul ăsta. … ridică din umeri ca și cum afirmația nu l-ar fi rănit.
  • POți rămâne. N-am să te scot într-o noapte ca asta afară, la căutat de hoteluri. Oricum, mai sunt 3 zile până la Crăciun. Mă îndoiesc că o să găsești prețuri rezonabile. POți rămâne cât vrei. Cine ar fi ghicit ? Prinsă cu tine într-o garsonieră. – ultimele două propoziții le mârâise în barbă în timp ce spăla vasele.

Cam atât cu seara ciudată lăsată în urmă. În următoarele ore, în timp ce își masa mușchii spatelui sub duș și mai apoi spălându-și dinții , se întrebă de ce rămase. De ce nu-și luase bagajul din momentul în care pusese furculița jos și dispăruse în noapte. Dispăruse în noapte ? Zâmbi strâmb în oglindă.

În momentul în care păși în cameră, își primi răspunsul. Maia stătea aplecată scotocind ceva în lada de la pat. Purta un tricou larg, peste o pereche de colanți negri, ce i se mulau al naibii de bine pe coapse. Își trecu palmele peste față, oftând din toți rărunchii. Firar’al naibii ! Cam atât cu oboseala și somnul.

  • Oh , aici erai. Ajută-mă cu asta.

Își feri părul din ochi, trecându-și o șuviță după ureche, trase de o pernă și o aruncă înspre el. Urmată de încă două.

  • Ce faci acolo ? Construiești un fort ?
  • Bănuiesc că nu ai sac de dormit, iar eu n-am de gând să te pipăi la noapte sau să mă las pipăită.

Cuvintele ei aruncate la întâmplare, îi făcu sângele să pompeze ceva mai greu în vene. Așeză pernele între ei, și își trase plapuma peste cap. Era doar o grămăjoară de oase fragile în mijlocul așternuturilor. Se mută pe partea lui de pat, încercând să se foiască cât mai puțin. Ar fi vrut ca liniștea și întunericul nopții să-l cuprindă la fel de repede ca pe ea, și să adoarmă, dar rămase zgâindu-se  la fâșiile de lumnină ce se strecurau pe sub perdele. Era atât de prins în gânduri, ca în plasa unui păianjen, că tresări când îi auzi glasul limpede, fără urmă de somn în el.

  • N-o să dormim în noaptea asta, așa-i ?

Read Full Post »

Hunting for love – Maybe II

-Prezent –

Perdeaua flutura umflată de curent, umplând salonul cu iz de furtună. Oftă și își privi ceasul. Era seară, devreme, iar după o zi agitată, holul nu era foarte aglomerat. Târșâit de picioare și miros de cafea, temperatura joasă, de la aerul condiționat și câteva scâncituri ici-colo. Își înăbuși un căscat, și intră în vestiar să se schimbe. Mirosul de clinică, de medicamente, îi invadase pielea. Își lovi umerii cu pumnul, căutând să scape de tensiunea care se instalase acolo de câteva ore.

Câteva minute mai târziu, păși în aerul răcoros și inspiră cu poftă. Norii se adunaseră deasupra orașului, grei și cenușii. Ochii i se luminară sub sclipirea rece a fulgerului care amenința să rupă cerul în două. Fiecare fibră din ființa ei cerșea ploaia, după zilele caniculare care lăsaseră orașul fără vlagă.

Cu coada ochiului suprinse bărbatul care-și împărțea sandvișul cu cerșetorul. Erau așezați într-un colț de stradă, pe asfaltul încă păstrând fierbințeala zilei, sporovăind despre nimicuri. Simți părul de pe ceafă ridicându-i-se.

Rămase locului, studiindu-l. Nu-l mai văzuse până acum. Și îi știa destul de bine pe cei din împrejurimi. Ura când lucrurile se complicau, și trebuia să renunțe chiar și la cei care ar fi promis multe. Și-a lăsat mintea să cutreire în construirea unor posibile realități, iar când străinul și-a luat rămas bun de la cerșetor,  s-a grăbit să-l prindă la semafor, riscând.

  • Știi nu multă lume face, ce tocmai ai făcut tu, și îi zâmbi încurajator.

Știa că joacă la sigur. Începutul unei conversații nu prezentase a fi nici o problemă pentru ea. Niciodată. Ca și cum ar fi pocnit din degete, un truc de magie, și oamenii se avântau în a-i povesti toate nimicurile. Lega ușor prietenii. Poate pentru că se simțeau în siguranță în preajma ei. Nu a înțeles niciodată cum funcționau lucrurile, dar asta nu însemna că-i păsa.

  • Păi nu e mult, plus că unii din ei au niște povești uimitoare în spate, îi răspunse străinul și se avântă în a-i povesti despre toți oamenii străzii pe care-i cunoscuse și lucrurile care le învățase alături de ei.

Dar mintea îi era acum departe, iar cuvintele lui se izbeau de ea fără să o mai atingă. El avea să fie ultimul. Penultima piesă care să întregească cercul. Avea să-l prindă așa, momentul perfect, înainte ca Răul să-i întineze sufletul și să ajungă ca ei. Avea să-l salveze. Aveau să devină familia perfectă.

Când prima picătură de ploaie i s-a așezat pe obraz, nu rămase în ea nici o urmă de îndoială că lucrurile aveau să se schimbe curând. În timp ce el continua să povestească entuziasmat, a scos din geantă o brioșă și cu un zâmbet de anticipare i-a oferit jumătate. A acceptat-o bucuros, și înainte să realizeze ce se întâmplă cu el, ceața i-a pus stăpânire pe privire, iar corpul a început să-i alunece spre visare.

  • Ești bine? l-a întrebat cu un zâmbet răutăcios în privire, aruncându-i brațul după umărul ei.

A dat să-i răspundă, dar limba i-a devenit brusc prea grea și cuvintele i s-au oprit pe buze.

….

L-a întins pe masă, în camera semiobscură. I-a legat mâinile și picioarele, apoi și-a îmbrăcat mâinile într-o pereche de mănuși chirurgicale. Fluiera ușor, un cântec din copilărie, trecând ața neagră prin ac, și cosând buzele străinului, le potrivi într-un zâmbet macabru.

Read Full Post »

– 12 ani mai devreme –

Auzise povești îngrozitoare despre orfelinatul Only Hope, iar acum, în timp ce asistenta socială o târa după ea pe scările scorojite, inima a început să-i lovească pieptul cu putere și ochii să i se înece sub un alt val de lacrimi. Din exterior, orfelinatul aducea a unul din mausoleele pe care le văzuse de atâtea ori în cimitir. O clădire uriașă, fără lumini la ferestre, care amenința ca odată intrat în interior, să absoarbă din ea fericirea și cele mai frumoase amintiri pe care le păstra ca pe niște fotografii vechi pentru zilele în care disperarea îi întuneca mintea, cu gânduri care nu meritau să trăiască. Cu degetele tremurând, a strâns haina în jurul ei, în încercarea de a opri întunericul să ajungă la ea.

Ușa de la intrare s-a deschis înainte ca cele două ființe să atingă ultimele trepte. O doamnă bătrână, îmbrăcată într-un capot flanelat, le grăbi înăuntru. Înainte să intre în biroul bătrânei, cu coada ochiului zări mișcare. Și-a întors capul precaută, oprindu-și privirea într-o pereche de ochi albaștri care o urmăreau curios. Era o fetiță blondă, ascunsă după scările de la capătul holului, cu un deget așezat pe buze, cerându-i să păstreze secretul. A zâmbit șters, iar înainte să răspundă, asistenta socială a tras-o în încăpere, închizând ușa în urma lor.

S-a așezat cuminte pe unul din scaunele vizavi de bătrână, rătăcind cu o privire goală în întunericul ce se așternea dincolo de geam.

  • Cum te numești domnișoară ? îi distrase atenția bătrâna.
  • Eris, a șoptit cu ochii în poală. Eris Ames.
  • Ei bun , Eris Ames, te poți considera acasă de astăzi înainte. Din moment ce e prea târziu să-ți prezint orarul, sălile și regulile pe care trebuie să le respecți cât timp vei locui aici, te voi conduce direct în camera ta.

I-a cerut asistentei să o urmeze pe hol, lăsând-o pe fetiță singură. Flăcările dansau vesele în șemineu, împrăștiind o lumină palidă în încăpere. Se simțea prinsă. Ceva îi apăsa pieptul, lăsând-o fără suflare. Era oarecum ironic să fie aici, luând în considerare că și ultima fărâmă de speranță îi fusese sfărâmată cu mult timp în urmă. Nu mai era nimic de spus. Nu mai era nimic de făcut. Nu știa dacă de data asta fuga avea să fie de ajuns, sau dacă rămânând aici avea o șansă să supraviețuiască. S-a ridicat resemnată, și s-a apropiat de biblioteca pe care o studiase curioasă cu câteva momente înainte. Și-a trecut degetele flămânde peste coperțile prăfuite, inspirând mirosul cărților. Un miros familiar i-a strecurat un zâmbet pe buze. Dar înainte ca amintirile să-i invadeze mintea, ușa s-a deschis din nou, iar bătrâna i-a întins mâna. A găsit căldură în palma ei, și degete lungi osoase care-i dădeau un sentiment de siguranță.

A urmat-o pe scări, pe holul întunecat, și-apoi într-o cameră a cărei ocupant era fetița cu părul blond. Stătea cu nasul lipit de geam, legănându-și picioarele desculțe deasupra pervazului.

  • Sophia, într-o zi ai să prinzi o răceală de toată frumusețea. Iarăși ți-ai pierdut șosetele?
  • Nu, doamnă Ethel. Cred că au fost furate, a scuturat mirată din umeri.
  • Ei hai coboară. Ți-am găsit colegă de cameră. Cred că tu și Eris o să vă înțelegeți minunat. Și mâine, rezolvăm problema cu șosetele.

A  măturat cu privirea încăperea, scuturând ușor din cap, înainte să meargă la culcare. Odată ușa închisă, liniștea s-a strecurat în fiecare colțișor al camerei, și al întregii ființe a copilei.

Eris a rămas locului, privind-o pe străină cum se apropie de ea, studiind-o din cap până-n picioare. Se simțea ca o intrusă. Se simțea singură. Se simțea ca și cum Sophia putea să o jupoaie de gânduri și să vadă dincolo de aparențe, și asta făcu ca un tremur să-i ia cu asalt șira spinării.

Își încleștă pumnii și îi susținu privirea. Ochi albaștri, gropițe fermecătoare, un nas mic delicat, piele de porțelan. Era atât de perfectă. Semăna cu una din păpușile ce-i ținuseră companie, într-o amintire care părea sustrasă din o altă viață. Se simțea atrasă de ea, ca o molie de flacără. Vroia să-i atingă obrajii, să simtă moliciunea lor, să se convingă că e reală și nu e o altă fantasmă a minții.

  • De ce ai nevoie de psiholog ? o rupse din reverie blonda.
  • Poftim ? bâlbâi Eris, în timp ce coșmarurile zgâriau nemiloase bariera ce le ținea departe de mintea ei. Pentru un moment, avu impresia că o ajunseră din urmă, și simți o nevoie aproape inumană de a se așeza în poziția fetală și să dispară în uitare.
  • Directoarea, Ethel, a spus că ai trecut prin multe. Prin ce-ai trecut ? Și ce s-a întâmplat cu familia ta ?

Nu exista urmă de dispreț în privirea ei, sau teamă. Ci pură curiozitate. O luă pe Eris de mână și o trase pe pat. Se așeză lângă ea pe pernă și își întrepătrunse degetele cu ale ei.

  • Nu contează. Pot să fiu eu familia ta. Poți fi sora mea. Mereu mi-am dorit o surioară, i-a spus senină și visătoare. O să am eu grijă de tine.

În loc să o rupă la fugă, să se facă covrig sau să urle, Eris se simți brusc în siguranță. Ca și cum orice frică s-ar fi evaporat. Sophia era pe cât se poate de reală și atâta timp cât era cu ea, nimic n-avea să o rănească. N-aveau să ajungă din nou la ea. S-a întors pe o parte, privind fascinată chipul păpușii. Avea dreptate. Aveau să fie o familie.

Read Full Post »

dhsgd

A trebuit să mori tu ca eu să mă eliberez. N-a fost nici o lumină orbitoare sau vreun sentiment măreț care să mă izbească ca un val și să mă umple de ceva neașteptat. Nope, sunt destul de sigură că-mi înțepa soarele irisurile pentru că acolo, stând în iarba înaltă îl priveam insistent ca și cum l-aș fi dezgolit de strălucire.

N-am simțit nimic. Nici când sângele tău mi-a pătat mâinile, nici acum. E mai degrabă gol decât orice altceva.

Mi se prelinge transpirația pe tâmple, sărată și plină de tine. Simt metalul rece apăsându-mi șoldul și mirosul de pământ proaspăt săpat invadându-mi nările. Nu-ți pot promite că moarte ta va lăsa vreo amprentă în mine, așa cum nu-ți pot promite că ne vom revedea cândva. Fiindcă asta e o tâmpenie. Sufletele nu există dincolo de noi. Nu există rai sau iad.

Și oricât mi-aș scotoci mintea, acum goală, nu găsesc niciun citat potrivit să descriu asta. Câteva ultime cuvinte care să-ți țină de urât în timp ce te vei descompune lăsând din tine, nimic altceva decât oase și o amintire furată. Ți-aș putea spune că n-am avut de ales, dar asta e o minciună.

Mărturisesc în schimb că a fost într-un fel premeditat. Mi-am petrecut nopți privind în gol , în mintea mea perfect conștientă , derulând scene care aveau să aducă la acest moment. Nu m-au mâncat palmele de nerăbdare, n-am stat pitită-n umbră așteptând ocazia perfectă.

Acum zâmbesc. N-a fost niciodată vorba de sentimentele mele, pentru că sunt destul de sigură că nu am așa ceva. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte că o să-mi bată inima ca și cum aș fi alergat kilometri întregi, sau că o să-mi tremure picioarele, sau să-mi transpire palmele. Am executat fiecare mișcare cu precizie și răbdare. Iar tu , tu nu te-ai zbătut nici o clipă pentru viața ta. Mă-ntreb dacă ai anticipat asta , și dacă ai așteptat și acceptat ca pe ceva firesc.

Îmi gâdilă iarba palmele, și aerul rece al pământului mi s-a strecurat de-a lungul șirii spinării. Sunt în picioare acum, cu lopata trecută pe umăr. În mijlocul nimănui, străbat cu privirea întinderea verde. La orizont soarele se lasă înghițit de pământ. Pornesc la pas, fluierând ușor.

Read Full Post »

2946868479_89a711764c_b

Se legăna pe marginea podului, repetându-și toate motivele pentru care urma să se sinucidă. Vântul îi sufla-n păr, acoperindu-i fața cu șuvițe de culoarea castanelor. Se tot încrunta la apa de sub picioarele ei, încercând să-și dea seama dacă trebuia să aibă ceva gânduri mărețe înainte de a se arunca sau pur și simplu să o facă. Nu e ca și cum mai făcuse asta înainte. De unde era să –și dea seama care era momentul potrivit ?!

Poate totuși ar fi trebuit să mai treacă câteva pahare de vin în cont. Poate amețită nu s-ar mai fi  confruntat cu atâtea gânduri care-i zburau dintr-o parte și alta a minții cu o viteză amețitoare.

Ar fi trebuit să lase vreun bilețel de ”adio lume”?

–  Se presupune că ar trebui să sari , nu ?

–  Ce ?

Luată prin surprindere se dezechilibră și căzu pe asfaltul rece.

–  Aishh !

Se ridică în capul oaselor, frecându-și mâinile. Ridică privirea, după ce se scutură temeinic de praf gata să țipe la oricare ar fi fost idiotul care se trezise să îi deranjeze planurile.

–  Ascultă nu știu care e problema ta, da nu te privește. Nu o să mă oprești din orice crezi tu că ar trebui să mă oprești să fac. Vezi-ți de drum, mârăi ușor.

Stătea cu spatele la felinar, întunericul umbrindu-i trăsăturile.

– Da n-aveam de gând să fac asta, îi zise surâzând. De fapt, fă-o ! Nu te reține nimic.

Trecuse de etapa de confuzie, acum era iritată. Ce tâmpit ! Se ridică iarași pe marginea podului, ignorând senzația de  furnicături din ceafă. Bun , deci unde rămăsese ?!

Era din nou acolo, gata să sară, să termine odată cu toate astea.

– Știi că e mai ușor dacă sari pur și simplu ?

Își ridică exasperată brațele în aer.

– Tu n-ai treabă acasă ? Oh nu , stai. Acum am înțeles.

Își ridică privirea spre cerul înstelat și pufni.

–  Ăsta e momentul în care vine nu știu ce Făt-Frumos pe cal alb și mă salvează de la orice crede el că ar trebui să mă salveze ? E felul tău de a-mi spune că nu mă lași să duc asta până la capăt ! Eii te înșeli !!! O să sar , chiar dacă o să-mi ia toată noaptea !

Toată tirada ei fu întreruptă iar.

– Ăăăm, cu cine vorbești ?!

Se întoarse de data asta spre el, surprinsă că încă era acolo.

– Pari destul de determinată. Eu zic să nu te oprești.

Își îngustă ochii încercând să-i deslușească trăsăturile feței. Zâmbea? El chiar zâmbea ?

– Ce ești tu mai exact ? Consilier în sinucigași ?

– Oh, deci asta încercai să faci acolo ?

– Nu, vroiam să înot sub luna plină. Sunt sirenă.

Îmbufnată scotoci prin colțurile minții o cale să scape de el.

– Știi că asta te face complice, și te poate băga în multe belele.

Convinsă că argumentul ei funcționase, se felicită mintal. Dar nu dură mai mult de 3 secunde.

– N-o să spun , dacă nici tu nu spui !

Concentrează-te !!!, își repetă. Ignoră-l ! Avea să numere. Da , până la 3 , apoi să sară. Unu, își umplu ființa de aer și expiră ușor. Doi, ei păi cam asta a fost. Trei.. și-a întins brațele.

S-a apropiat de ea, și și-a lăsat privirea să alunece în jos.

–  Cale lungă până jos.

– Of frate, ce tre` să facă un om aici ca să moară în pace ?! Poți să încetezi ?!

–  Bine, gata. Tac !

Și-a trecut degetul peste buze. Asta a făcut-o să vrea să-l sărute. Stai , ce ? De ce se gândea la sărut în momentul de față ? Bine, lasă asta. Era pregătită.

–  Da știu că greu te hotărăști !

Asta fusese ultima picătură.

–  Știi ce ? Gata ! Du-te naibii.

Acum era prea furioasă ca să mai sară. Avea să caute un bar să-și înece mințile în alcool! Când și-a lăsat picioarele să atingă asfaltul , a realizat că a sărit pe partea greșită a podului. Ironia vieții.

–  Deci asta a fost tot ?

–  Încă ești aici ?! Nu ai altceva mai bun de făcut ? Să fugărești vreo fustă ? Un meci de fotbal ?

–  Nu-mi place să fugăresc fuste, i-a răspuns amuzat. Și meciul l-am ratat acum jumătate de oră , când m-am oprit să asist la sinuciderea ta !!

–   Se presupune că ar trebui să mă simt flatată ? ! Vrei să vărs acum sau o să îmi risipești altă jumătate de oră !?

–  O bere sună bine..

–  Poftim ?! Tu nu vorbești serios.. ochii mai că îi ieșeau din orbite…

De data asta nu i-a răspuns. Ei la naiba , a ridicat din umeri plictisită, ce mai era o seară în plus.

–  Nu pot să cred că fac asta, dar … În regulă.

Restul drumului l-au petrecut în tăcere. O simțea agitată și vroia să o calmeze. Știuse de când o văzuse de prima oară că nu avea să se arunce. Era ceva prea rațional în ea ca să cedeze pur și simplu momentului. Seara lui devenise brusc prea interesantă ca să o lase să scape de el cu una cu două.

Odată intrați în bar s-au retras în separeu. După a doua bere ceva în ea sclipea diferit. Nu era la primele pahare din seara asta. Spre uimirea lui s-a destins și cu obrajii roșii și ochii umezi a început să-i spună de toate și nimic. Și-a dat seama brusc că dacă ar fi luat-o pe scurtătură în loc să ocolească , nu ar fi întâlnit-o și asta ar fi fost păcat.

Avea un râs sincer. În compania ei nu credea că era posibil să se plictisească. Asta l-a făcut să-și dorească să o cunoască. Bineînțeles, dacă ea nu avea alte planuri mai importante. Dar va avea el grijă să și le amâne. Era bun la asta.

Read Full Post »

One-night

tumblr_lmr2lp8jLs1qh7487o1_r3_500

Se trezi buimacă atunci când soarele îi înțepă pleoapele, iar ea și le acoperi cu mâna. Se foi , trăgându-și plapuma peste brațele reci. Mulțumită, își lăsă mâna să alunece asupra brațului care atârna plin de căldură asupra coastelor ei.

Brusc senzația de stinghereală luă loc nedumeririi, în timp ce amintirile din noaptea trecută își făcea loc în mintea ei , încă învăluită în starea de moleșeală. Se învârti cu grijă, privind la bărbatul de lângă ea. O venă i se zbătu neliniștită în tâmpla dreaptă. Urma de barbă de pe chipul lui și ciocul din barbă îi păreau familiare.

Tocuri. Fetele. Club. El .Melodia ei preferată.Brațe ferme încojurându-i mijlocul.Buzele lui tachinându-le pe ale ei.O bere.Poate două.Dacă era să fie sinceră, trei. El șoptindu-i ceva. Ea acceptând.Cămin.Camera goală. Ea goală. El dezmierdând.Respirația precipitată. Râsete înfundate.

O doamneeee! Exclamația nu-i părăsi buzele, dar ecoul ei o urmări când își lăsă picioarele să alunece pe gresia rece, până când se privi în oglindă. Era în chiloți și într-un tricou care cu siguranță nu era al ei. Încercă să-și aducă aminte cu ce era îmbrăcată în noaptea trecută și scotoci prin cameră. Găsi blugii pe un scaun ,lângă geam, și cămașa sub pat.

Rimelul i se scursese sub ochi, și arăta ca un raton gata de atac. Își trase tricoul peste cap, în momentul în care patul scârțâi. Se întoarse spre bărbatul ( bărbat?) care stătea în șezut cu capul în palme și coatele sprijinite pe genunchi. Nu spuse nimic, iar ea se grăbi să se îmbrace.

Când își întoarse privirea spre ea, un zâmbet ce-i porni din coșul pieptului i se înălță spre buze. Sau poate un rânjet, ce-i scoteau la iveală dinții albi. Niciodată nu întâlnise o tipă care să se furișeze așa grăbită din patul lui. Îi plăceau părul ei ciufulit și buzele roșii ,încă umflate de la dinții lui. Și să-l ajute dumnezeu dacă era cu putiință să uite curbele apetisante ale corpului ei, pe care le descoperise în noaptea precendentă, și dinții ei mușcând din el cu o ferocitate ce-l cutremuraseră destul de tare.

Când se ridică în picioare, o văzu cum stângace își încheia nasturii de la spate ai cămășii. Se oferi să-i facă plăcerea de a-și ascunde trupul de el. O simți încordându-se sub atingerea lui, și curios îi mușcă lobul urechii. Scoase un geamăt, pe care el îl trecu drept încurajare. Dar nu-i lăsă timp să-și pună în aplicare gândurile , fiindcă se întoarse și-l împunse în piept.

–   E dimineață și eu nu am ce căuta aici ..

Avea vocea ușor răgușită și încă tremura de la atingerea lui. Lucru care o făcu să se enerveze și mai tare. Se simțea neîndemânatică. Și de ce stătea în boxeri în fața ei , cu trupul lui înalt bine făcut , și privirea care-i spunea că e gata de încă o rundă. Se dădu  precaută un pas înapoi.

–   Ai un hanorac de care te poți lipsi ? îl privi printre genele lungi și negre, iar el se gândi că ăsta era un mod frumos de a o face să se întoarcă. Sau las-o baltă, o să mă descurc și fără.

Înainte să-și strângă mâna pe clanță, să deschidă ușa și să dispară, el o apucă de braț.

–    N-am zis nu. Te grăbești întotdeauna așa la prima oră a dimineții ? Eu unul încă mă simt un pic în ceață, dar când o văzu respirând ușurată adaugă răutăcios, desigur îmi amintesc ce s-a întâmplat noaptea trecută, mhhm , fără îndoială.

–    Uite ce e…, era așa crispată , că dacă ar fi fost să o forțeze puțin s-ar fi spart în mii de bucățele în fața lui.

–    Să prespun că e prima oară ?

Ochii care noaptea trecută i se păruseră a fi mari și negri ,dar care acum la lumina zilei erau căprui și plini de reflexii aurii, se îngustară.

–   Nu e problema ta. Acum dă-mi drumul. Și pune ceva pe tine.

Îl lovi cu pumnul în umăr. Nu semăna nicium a pisică. Dar clar avea ghiare bine ascuțite. Se îndepărtă , scotoci în dulap și-i înmână unul din hanoracele lui. I-l smunci din mână, și îl trase pe ea cu ochii sclipind.

–   Mulțumesc.

Și înainte să-i mai spună ceva, ieși pe ușă lăsându-l cu un zâmbet stupid pe față.

Se lipsise de un hanorac, așa că așteptă zilele următoare să apară brusc în mulțime,venind spre el și să-i-l trântească în față, poate să-i mulțumească. Trei zile mai târziu portarul îl chemă ,și-i înmână o pungă de cadouri. Scotoci și scoase la iveală hanoracul care adusese cu el un parfum nou. Îl spălase, și acum mirosea a ea. Zâmbi , puțin dezamăgit. Mhhm , chiar vroia să o revadă, iar ăsta era un lucru nou , chiar și pentru el. De obicei nu se încurca în felul ăsta cu o fustă.Dar își aminti că ea purtase blugi, și râse. Nu , nu avea să devină excepția. Fusese doar o noapte și avea să rămână așa, dar asta nu însemna că nu-i ciobise puțin orgoliul.

Read Full Post »

Older Posts »