Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Alter Ego.’ Category

”Indiferența este paralizia sufletulu, o moarte prematură.”

La acea oră străzile Manhattan-ului erau pustii. Noaptea cenușie , tăcută, îi devenise complice, contopindu-se cu ea. O umbră, printre multe altele , se gândi în timp ce pașii o purtau într-un acord tacit, spre apartamentul lui. Luminile felinarelor pâlpâiau slab, aruncând distrate , umbre tremurătoare înaintea ei.

Încetini pasul , oprindu-se pe trotuarul tocit de vreme, memorând fiecare detaliu al străzii, cu simțurile mereu în alertă. Se obișnuise de mult cu asta. Era mintea calculată, ageră, rece. Își vânduse sufletul fără a privi în urmă, fără vreun regret.

Rememoră planul. Ceva se întâmplase. Știa din propria experiență că unele lucruri nu merg întodeauna cum ar trebui, dar El niciodată nu o sunase în miezul zilei, atât de agitat, ca și cum în următoarea clipă avea să explodeze. Oftă. Un sunet lung, obosit. ” Am nevoie să rezolvi ceva pentru mine. ” Detalii. Nimic mai mult. ” Prea devreme.” , dar nu l-ar fi dezamăgit. Orice ar fi fost, îi datora prea multe.

Adierea rece a vântului o scoase din reverie. Își strânse paltonul negru în jurul ei , și își afundă degetele înghețate în buzunarele lungi, lipindu-și palma de pistol. Ochii ei , care întotdeauna prevesteau calmul dinaintea furtunii, priviră în sus la luna plină, care îi zâmbea  palidă, apoi se concentrată asupra apartamentului.

Lumina era aprinsă în camera de zi, geamul larg deschis, iar perdelele de un albastru enervant se legănau libere în bătaia vântului. Un impuls sălbatic îi străbătu întreaga ființă. Înaintă cu pași de felină, ca un prădător înăscut ce era. Totul din ea, reprezenta feminitate, felul în care i se unduia trupul, felul în care își mușca buzele pline, ori de câte ori își dorea ceva, felul în care cascada neagră de bucle îi atingeau gâtul fin, felul în care gropițele din obraji dansau fermecate ori de câte ori se simțea fericită. Era o combinație periculoasa între demon și înger.

Demonul cu chip de înger.

Își trecu degetele prin buclele negricioase , și le strânse într-o coadă simplă , apoi își trase gluga ascunzându-și chipul. Forță clanța care se deschise cu un declic scurt, și se strecură prin deschizătură. Liniște, mult prea multă liniște. Pentru o secundă se gândi să dea înapoi, dar ceva îi atrase atenția.

Dincolo de holul întunecat, după ușile de sticlă ,surprinse mișcări. Puse cu grijă în balanță pericolele pe care le putea înfrunta și curiozitatea care luă locul dorinței rece de a ucide. Scutură cuprinsă de remușcări din cap, și strânse pistolul în mâini. Cu fiecare pas, simțea cum stomacul i se strânge. ”Concentrează-te ! ” își ordonă mintal.

Împinse ușa cu piciorul, și îndreptă pistolul asupra victimei, dar șocul o înțepeni, la vederea figurei atât de cunoscute.” Ce naiba ? ” Amintirile îi invadară mintea și sufletul cu o viteză amețitoare, și își simți picioarele cedând. Își simți inima sfâșiindu-i pieptul, zdrențelind scutul pe care îl formase pentru a se proteja de trecut, gata să-l primească înapoi, să-i ceară să bată din nou lângă a lui. Timpul încremeni.

 
” Va veni… în seara asta. Fii pregătit. ” – Oare câți ani trecuseră de când intrase în program ? Pentru prima oară , oboseala îl copleși. Se lăsă să cadă în fotoliul negru de piele, și agită în mână paharul de JD. Băutura arămie îi străbătu gâtul, luând cu ea și durerea. Încă își amintea chipul ei. Îi era dor de ea. Uneori se trezea în miez de noapte agitat, strigând numele ei, dar tot ce-l aștepta era liniștea; o liniște sobră, fără strălucirea din ochii ei de un albastru-marin, fără căldura corpului ei , și … oftă.

Pregătit ? Mai conta ? Vroia doar să se termine odată.

Se ridică în picioare , și luă de pe biroul masiv poza ei. Atât îi mai rămase. O poză ! Paharul se izbi de șemineu, odată cu ușa care se trânti de perete, într-un zgomot de sticlă spartă și o bufnitură puternică. În lumina lunii pline, care se profila în încăpere, Ea rămase în prag cu un pistol ațintit asupra lui. Dincolo de țeava pistolului îndreptată spre el, razele palide îi dansau pe chipul diafan, făcând-o să pară cu Diana, zeiță a nopții, menită să fure sufletele bărbaților. Își ținu respirația. Timpul păru să se oprească în loc. Nu se schimbase deloc. Aceleași trăsături frumoase, îi încadrau chipul în formă de inimă , și-i făceau ochii să strălucească ca cea mai de preț nestemată.

Ea ? Soarta chiar avea harul de a-l juca fără regrete.

– Diedre ? reuși să îngâne, și realiză că timpul era prea scurt.

Ea nu se mișcă. Nu clipi.

Trebuia să facă ceva. Curând aveau să vină. O vor prinde… o vor… doar la gândul prin chinurile prin care va trece, dacă ei aveau să-i descopere identitatea, iar ea va afla că el este vinovatul, că el este capcana ei … amuți.

– Trebuie să pleci ! cuvintele aproape că-și luară voință proprie odată ce-i părăsiră buzele.

Ea doar clătină din cap.

 

Trebuia să o facă, trebuia să găsească suficientă putere, să răzbată dincolo de tot ce trupul îi cerea cu o disperare sfâșiitoare. Înghiți în sec, și își opri privirea întra lui. Cât timp ? Nu știa dacă să râdă sau să plângă. Ar fi putut să le facă pe amândouă. Gavin…, îi șopti conștiința. Trase piedica pistolului cu degetele tremurânde, și fără vreo remușcare apăsă pe trăgaci. Trupul inert se prăbuși la pământ, dar în loc să se retragă înaintă spre el. Se lăsă în genunchi, și își trecut degetele peste pata de sânge care îi acoperise locul unde bătea inima lui.

O lacrimă i se scurse pe obraz. Își aplecă capul, și îi sărută buzele calde. Amintiri. ”Gavin și Diedre. Păreți o pereche făcută în rai.” – dar bătrânul se înșelase. Pe geamurile încăperii se profilară lumini roșii și albastre. Poliția. Se ridică clătinându-se și o luă la fugă fără să privească în urmă. Din josul holului glasurile răzbăteau cu o rezonanță înșelătoare. Scara de incendiu. Nu,nu ! Ahhh ! Își apăsă tâmplele care îi zvâcneau zgomotos cu degetele, într-o încercare disperată de a le calma.

Acoperișul era pustiu. Doar vântul dansa liber, jucându-se în părul ei, mângâindu-i durerea. Haideeee ! Curând aveau să descopere că era aici. Ocoli câteva scânduri putrede, și își ridică picioarele pe marginea acoperișului. În spatele ei, pașii și vocile se topeau în negura nopții. Privi la luna plină care îi devenise mai mult decât complice, și dintr-o singură mișcare, sfâșie aerul, lăsându-și trupul să se elibereze de trecut. ” L-am ucis. ”

Read Full Post »

Nu își amintea de cât timp era acolo, loviturile înăbușindu-i gândurile care amenințau să o spargă în mii de bucățele. Sacul de box, deveni centrul atenției ei, absorbind ca un burete, toată neliniștea care o măcina, dându-i un sentiment libertate. Era goală. Străină de toți, singură.

Câteva bucle de culoarea tăciunelui, i se desprinseră rebele din cocul improvizat , gâdilindu-i gâtul. Stropi de apă i se perindau pe chipul frumos, îngreunându-i genele lungi, și buzele roșii. Se simțea istovită, dar dacă renunța acum, știa că sentimentele aveau să o prindă în vârtejul lor, izbind-o în toate părțile, asemeni unei corăbii în mijlocul furtunii.

Lovi cu și mai multă putere sacul. Pumn după pumn, gâfâia ușor. Dar undeva , la capătul unui tunel , acolo unde erau întemnițate toate visele ei, o sclipire gălbuie, se ivea timidă, acaparând întunericul. Brusc, Amber se opri. Se încruntă ușor , mușcându-și buza. Își trecu cu o neobișnuită eleganță degetele prin păr, făcând elasticul prins în grabă, să cadă pe podea, iar buclele să îi cadă leneșe, acoperindu-i fața în formă de inimă.

– Asta înseamnă că ai găsit ce căutai ?

Tresări, luată prin surprindere. Îngheță când recunoscu vocea. Sunetul pașilor apăsați pe podeaua de piatră, se lansă în ecouri , izbindu-se cu o voință aparte de pereți. Se răsuci pe călcâie, cu pumnii încleștați. Avea să-și mascheze cumva , bubuiturile accelerate ale inimii, pulsul care gonea prin venele ei , ca argintul viu, cât și sentimentele întortocheate pe care Justin James i le provoca. Ce dracu căuta el aici ?

– Nu te interesează ! Și oricum, ce cauți TU aici ?

– Scrie undeva, că nu am voie să fiu ? ridică din sprânceană, și își etală zâmbetul fermecător.

Îi venea să-i spargă fața aia frumoasă a lui. Cel mai popular băiat din liceu, care se întâmpla să fie și unul dintre boxiorii de la Centru. Cu atâta ghinion pe capul ei , avea încă un motiv să vrea să-l urască. Doar că printr-o festă a destinului, se întâmpla exact invers. Și doamne, cât se chinuise să stea departe de el, dar pare că el era întotdeauna unde era și ea. Oftă.

Justin prinse licărul din privirea ei. Putea să jure că avea cei mai frumoși ochi din câți întâlnise. Ooo, și fuseseră destui. Îl atrăgea în cel mai curios mod. De când o întâlnise prima oară, pe Amber Daniels, mereu se întâmpla să fie în gândurile lui. Ce ușor ar fi fost, dacă era ca toate celelalte. Dar poate că ăsta era motivul, pentru care ființa asta, aparent ștearsă , îi stârnise acele sentimente. Se gândise nopți înșir, la o modalitate de a se apropia de ea, dar știa că ăsta nu era un plan prea bun.

Indiferent de cât de mult zâmbea, și doamne, cât adora zâmbetul ei , și gropițele adorabile care îi încadrau chipul frumos, atunci când era în preajma ei, toate astea dispăreau. Ar fi vrut el să o facă să zâmbească. Ar fi vrut el, să o țină în brațe și să-i aline durerea, pe care știa că o ascunde în spatele caracterului ei de piatră. Ar fi vrut el , să-i sărute buzele roșii, îngrozitor de apetisante. Își băgă mâinile în buzunarele blugilor, și așteptă conștiincios răspunsul ei.

– Atunci, poate eu sunt cea care nu ar trebui să fie aici , o văzu ridicându-și geanta de jos, trecânduși-o peste umăr , și pășind în fugă pe lângă el.

Uimit de reacția ei, abia își reveni, la timp să-i blocheze ușa. Dintre toate fetele , ura să joace jocul ăsta cu ea. În cel mai bun caz, poate l-ar fi lovit. Amber își ridică privirea spre el, iar ochii ei ciocolatii , prinseseră o nuanță întunecată. Îi simți agitația, după felul în care se foi nervoasă de pe un picior pe altul.

– Ce crezi că faci ? își feri șuvițele , care îi căzură pe chip.

Se uită la pumnii ei încleștați, și la obrajii , care prinseră o nuanță galeșă de trandafir.

– Vreau să te întreb ceva … Adică vreau să vorbim, o apucă de încheietură, gata pregătit pentru o lovitură.

Dar reacția ei , la fel ca și data trecută, fu diferită.

– Noi nu avem ce vorbi, Justin. Dă-mi drumul, o spuse aproape ca pe o șoaptă , iar lui îi veni să o îmbrățișeze, dar se abținu.

– De ce ? întrebarea era mai mult pentru el , dar totuși vroia cu ardoare să știe, de ce , îl trata altfel decât pe ceilalți.

Amber, încerca din răsputeri să-și controleze tremurul vocii, și al picioarelor, care nu vroiau să o mai susțină. Inima îi bătea cu atâta putere, încât părea a fi , singurul sunet tangibil din încăpere. Se întrebă din nou, ce căuta el aici. Ce era cu tot jocul ăsta.

Cuvintele i se înecară în gât, iar buzele ei erau incapabile să mai scoată un singur sunet. Atât de aproape de el, și totuși atât de departe. Râse forțat , și își impuse, să reziste. Doar că nu îi reușea. Parfumul lui , o scotea din minți, iar buzele lui de culoarea piersicilor coapte, era doar la câțiva centimetri de ale ei. Poate doar puțin … să guste din dulceața  lor, să își lase sentimentele care o chinuiau de atâta timp, furându-i somnul,  să ceară pasiunea care ardea în ea, de când îl cunoscuse. Tânjea după tot ce era el.

Privi la mâna lui, încă strânsă pe încheietura ei. Atingerea îi dădu fiori, care îi străbătură șira spinării. Realitatea o izbi, ca un duș rece. Revino-ți ! –

– Ce vrei ? reuși să spună.

– Vin-o cu mine, mâine seară la bal.

Cuvintele lui, o pătrunseră cu o viteză amețitoare. Tot trupul îi fu cuprins de un șoc, care o îngheță.”Da.” – i-ar fi strigat fără nici o ezitare.

– Da, desigur, pff, adăugă cuvintelor ei , un zâmbet , care se transformă într-o grimasă.

– Pe bune ? Vii ?

– NU ! Du-te naibii ! îi țipă, își smunci mâna , și profită de ocazie, pentru a se strecura pe ușă.

Ieși tremurând afară. Vremea părea să fie într-o concordanță perfectă cu furtuna care i se instalase în suflet. Grăbi pasul, înaintând printre picurii reci de ploaie, care o înconjurau, și totodată îi ascundeau lacrimile. Vântul sufla ca înebunit în toate direcțiile , făcându-i părul să se înalțe în aer. Își trase gluga hanoracului pe cap, și continuă.

Dar nu pentru mult timp. Se întoarse ca arsă, când cineva o prinse de mână. Se întoarse gata să pocnească pe cineva, dar căscă ochii, la băiatul care stătea în fața ei.

– Nu mă mai urmări !

Dar Justin nu-i răspunse. Pur și simplu rămaseră acolo pentru câteva minute ,care trecuseră cât o veșnicie, uitându-se unul în ochii celuilalt. O sclipire puternică, le atrase atenția, atunci când cerul păru să se despice în două, sub fulgerul ce îl străbătu cu o viteză uimitoare.

– Tremuri ,și ești udă ! vocea lui o coborî înapoi pe pământ. Vin-o , înainte să răcești.

Îl urmă prinsă în transă. Din părul castaniu îi cădeau stropi de apă, iar ochii lui aveau o strălucire stranie. Tăcută, se lăsă în voia lui. Avea încredere în el… Era un sentiment pe care , oricât de mult ar fi scotocit în mintea ei confuză, nu-i găsi vreo explicație.

O lăsă să se acomodeze pe canapeaua din sufragerie, în fața focului ce pâlpâia vesel în șemineu. Se întoarse , înmânându-i un prosop, și o cămașă uscată, apoi se făcu nevăzut din nou.

Își încheie nasturii de la cămașă, și constată că purta mirosul lui, adânc impregnat în ea. Asta o făcu să se înfioare. Și cel mai rău , e că îi plăcea senzația. Își trecu degetele prin păr, lăsându-și buclele să cadă pe spate. Se ghemui lângă foc, neștiind ce să facă.

– Uite, asta o să-ți prindă bine.

Îi înmână o cană aburindă, de ciocolată caldă. Își strânse degetele în jurul ei , și sorbi lichidul, care îi pătrunse în trup, relaxând-o. Îl privi, cu coada ochiului. Se schimbase și el. Dar părul ciufulit, rămase prins în vraja stropilor de ploaie.

– De ce ai făcut asta ?

Ridică din umeri, și își îndreptă toată atenția asupra focului. Era o liniște între ei , pe cât de chinuitoare, pe atât de confortabilă. Amber , își frângea buza de jos, încercând să găsească un subiect de discuție, și poate să-i mulțumească.

– Îmi placi , Amber. De fapt, cred că sunt îndrăgostit de tine.

Scăpă cana din mână, care se izbi cu zgomot pe podea, în mii de bucățele. Se concentră pe adunarea cioburilor de porțelan, agățându-se de realitate. Veni lângă ea.

– E … e în regulă. Strâng eu astea.

Mâinile lor se întâlniră , iar privirile li se intersectară. La naiba ! Oricât de mult și-ar fi dorit, să nu fie adevărat, era SINCER ! De ce ? Ce prostește părea totul, ca și cum destinul în juca o festă. Și se temea. Se ruga din răsputeri să nu viseze.

– Știu că-ți dorești să nu fie adevărat, dar … își mută ochii spre geam.

O urmă de zâmbet îi apăru pe chip.

– Oh ! exclamația îi scăpă fără să fie conștientă.

Se întoarse îngrijorat spre ea. Inima ei începu să pompeze din nou, cu aceeași putere , ca atunci când rămânea pierdută în privirea lui. Înainte ca mintea ei să reacționeze, trupul i-o luă înainte. Se aplecă , în căutarea buzelor lui. Avusese dreptate. Erau chiar și mai dulci, decât își imaginase de atâtea ori, și șuvoiul de energie care îi traversă trupul, o făcu să ceară mai mult. Îl trase lângă ea, plimbându-și degetele pe umerii lui lați, bine făcuți, strecurându-și mâinile în părul lui. Se concentră în tot acel punct, de pasiune pe care îl împărtășeau.

Când se desprinseră unul de altul, respirau sacadat, și amândoi erau îmbujorați. O cuprinse cu brațele, și o ghemui la pieptul lui.

– Dacă visez, trezește-mă mai târziu, acum prefer să te am pentru mine, îi zâmbi, privind-o cu tandrețe.

– Nu, nu cred că visăm, chicoti ea, acum convinsă.

– Bun, atunci mă bucur să știu , că o să te am pentru totdeauna a mea, o înlănțui și mai strâns în îmbrățișarea lui, iar ea se simți în siguranță.

” Ar trebui să ploaie mai des ! ”- scutură Amber din zulufii negri, și se adânci în pieptul iubitului ei . Pentru că da, asta era. Al ei. Chicoti din nou, și adormi copleșită de cât de bine se simțea. Era iubită. De El.

Read Full Post »

Petic de suflet

Alarma ceasului o face să se foiască mofturoasă între așternuturi. Primele raze de soare care au îndrăznit să se strecoare in micuțul apratament din Londra, acolo unde Melanie își petrecea cea mai mare parte a timpului, îi mângâiau chipul creol , oferindu-i puțină căldură pentru golul ce-l simțea înăuntru. Cu o fluturare leneșă de gene, își deschise ochii, iar printre buzele-i pline, de culoarea piersicilor coapte îi scăpă un oftat.

Micuțul chow chow își lipi năsucul cald de obrazul ei, furându-i un zâmbet. Își strecură degetele în blana pufoasă de culoarea cafelei cu lapte, și își presă buzele pe fruntea lui. Coada i se agită veselă și cu un lătrat scurt își arătă satisfacția. Prinse cu dinții de un capăt al plapumei , și cu o tactică țanțoșă o dezveli, împleticindu-se în marea de material albastru, rostogolindu-se până la marginea patului. Melanie chicoti , când capul cățelului ieși la iveală, iar ochii negri sclipiră înteligent. Era un acord tacit între ei, plin de dragoste și înțelegere.

Picioarele goale atinseră podeaua, iar ea se strecură în bucătărie, acompaniată de lătratul vesel al cățelului. Își turnă o cană cu ciocolată aburindă, în timp ce savura micul dejun împreună cu micul ei prieten, care nu slăbea din priviri. După o vreme se retrase în dormitor , alegându-și de pe umeraș rochița favorită , de un verde primăvăratic, care o făcea să semene cu un spiriduș, totuși lăsându-i spatele și umerii obraznic de goi. Își trecu peria prin buclele de culoarea castanelor fâcându-le să se cutremure agale , trimițând reflexii roșcate în bătaia razelor.

Zâmbi ghiduș, încălță balerinii, și ieși în lumina soarelui de vară alături de Dixi, care stătea mândru în brațele stăpânei lui.

În dimineața aceea era ceva în aer, ceva ce adierea caldă a vântului purta pe brațele ei, îmbrățișând-o din plin pe Melanie. Tot corpul îi fu traversat de tremurici de încântare, și cu zâmbetul pe buze porni pe străzile Londrei, îndreptându-se spre Hampstead Heath.

Dincolo de zarva ce împânzea întreg parcul , Melanie își găsi loc’șorul de lângă lac liber. Oftă adânc și se strecură  în mica poieniță ferită de ochii curioșilor. Îl lăsă pe Dixi să alunece pe iarba moale, și făcu câțiva pași ridicând privirea spre cer. Se simțea diferit, ușoară , liberă, și încă ceva…dar nu prea știa cum să exprime acel ceva. Cățelul o privea curios, iar când Melanie îi întâlni ochii negri, chicoti.

– Și tu o simți nu ?

Micuțul chow chow scutură agale din cap, ascunzându-și boticul cu labele. De data asta, fata râse cu poftă. Îi scoase limba, și se concentră asupra ciripitului păsărelelor, asupra șoaptelor vântului, și a cercurilor line de pe suprafața lacului, care o acompaniau în dansul liber pe care trupul ei ușor îl repetă ca pe un ritual.

Mârâitul scurt o distrase, iar ea se opri încruntată.

– Ce e ? se uită în jur curioasă. Nu e nimeni aici,  dădu să îl liniștească, dar acesta se prelinse pe lângă ea asemeni unei umbre, și porni printre copacii care îi înconjurau. Dixi !  țipă alarmată , și se avântă după el.

Când lătratul se potoli, Melanie îl ajunse din urmă, și făcu ochii mari , privind la cățelul care venea în întâmpinarea ei , ținând în dinți o cameră foto.

– Dixi ! se grăbi să prindă camera înainte ca neastâmpăratul ei prieten să o scape. Ce e cu tine ? își așează o mână pe talie, și se încruntă.

Cu botul așezat conștiincios pe lăbuțe, și ochii mari, Melanie nu putu să-și oprească zâmbetul. Privi aparatul, și un ”oh” pierdut îi scăpă printre buze.

– De unde ai luat ăsta ? acum era de-a dreptul agasată.

Orice îi făcuse acele poze, le făcuse fără voia ei.

– Cred că e al meu, din spatele copacilor, o siluetă se profilă în fața ei.

Melanie rămase împietrită. Străinul avea ochii de un albastru profund, cu un zâmbet distrat și cu obrajii care prinseseră o nuanță rozalie. Își trecu mâna prin părul ciufulit, și se apropie de ea.

Deși știa că merita orice fata ar fi putut să-i reproșeze, Austin nu reuși să se abțină să nu imortalizeze acel chip frumos care stătea acum în fața lui, cu buzele ușor arcuite, cu șuvițele răvășite, și cu privirea studiindu-l întrebător. Ar fi vrut să o întrerupă să-i ceară voie, dar părea atât de firavă și magică încât nu se îndură să o distragă. Desigur că avea să-i spună, asta dacă cățelul nu îl vedea înainte să fi reușit. Sincronizare proastă, se înjură în gând, și totodată mulțumit că acum stătea atât de aproape de ea.

– În legătură cu asta… vocea o trase din hipnoza la care ochii lui o supuse.

– Da, cred că ar fi cazul pentru o explicație.

Problema era că nu își găsea cuvintele. Cum ar fi sunat , ce pentru el era imposibil de explicat ce simțise în clipa în care o văzuse.

Melanie începuse să-și piardă din răbdare deși o fascina întru totul băiatul , dintr-a cărei privire nu se putea dezlipi. Cățelul îi distrase atenția, când începu să se agațe de gleznele ei. Se aplecă după el, și îi sărută boticul umed.

Un sentiment straniu de gelozie, îl inundă pe Austin, privind cățelul. Ar fi vrut el sărutul ăla. Se gândea ce gust au buzele ei frumos conturate. Clătină scurt din cap , la gândurile sale.

– Poftim, Melanie îi întinse aparatul, ridică din umeri și se întoarse pe cărăruia care venea dinspre parc.

– Așteaptă ! cuvintele zburară de pe buzele lui Austin, la gândul că nu avea să o mai vadă, și își dorea asta , mai mult decât orice. Când te voi revedea ?

Ochii ei sclipiră intens, clătină din căp’șor, și se pierdu printre copaci, lăsându-l prins în vraja ei.

Melanie deși fusese surprinsă de întrebarea lui, ar fi acceptat ”invitația” străinului, dar ea știa, mai bine ca oricine, că inima ei nu avea să mai iubească.

Read Full Post »

« Newer Posts