Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Frânturi…’ Category

Old friend.

I stopped writing because it felt wrong.

Because I wanted the sadness to stop. But the world wasn’t much help. You can’t stop the hurting, if you’re bleeding inside. You can’t feel alive, if you really don’t want to.

I always wake up before the Sun does. Which is wrong to say. Because I don’t really go to sleep at night. I just fall into stillness because parts of me are tired.

Behind my eyelids, flashes of last night go on and on. The taste of liquor and shame lingers on my tongue and my palms get sweaty underneath the blanket. There’s so much sadness in me; sometimes I imaging it swallowing me entirely. But it doesn’t.

I tell myself that last night wasn’t much big of a deal. It was a moment of weakness. One of many. Around you that is.

A bird’s chirp distracts me.

It’s past 11 p.m. On the kitchen floor, knees hugged, I rock back and forward. My head it’s pounding, my thoughts shift. There’s not a single one that will pull me back. I would like to cry. But I just stare at the melted chocolate chip on the floor. I can’t see much past it.

If I could , I’d crack my skull wide open. I’d want to know if there’s any colour left in there.

Read Full Post »

Nah…

Feelings tumble inside me like a flock of disoriented birds. I catch my breath before my anxiety kicks in. Jealousy. Anger. Frustration. Disaster. I feel all at once. And my thoughts slam hard against their cage looking for release.

There are half moon painted across my sweaty palms. There’s a rusty taste inside my mouth. I’ve chewed my bottom lip too hard in attempt to hold back.

I shiver.

Because my heart just shattered.

There’s so much I wanna say, but… Nah.

Read Full Post »

644f33d9ac529f054635ff1fc7f4be98

I have spent most of my days in bed. Wrapped in cozy blankets, in the warmness of the apartment. Here, almost trapped between these four walls, my mind gets so loud, that the urge to pour it out on paper is almost suffocating. But I don’t.

So I stare at the ceiling. And think. And think. And think.

It never ends. These delusions of mine.

The thoughts of you.

We talk for hours. But mostly me.

My voice gets shaky sometimes.

When I close my eyes, you move your fingers across my hips, my panties following them hypnotized as you brush with kisses the void you leave in the awakening of my skin. You’re too gentle, and I’m not one to be caressed with so much care. I’ve been hungry for so long that your games make me wanna slap you. Hard !

The heat, the wilderness in my veins makes it almost unbearable. 5 4 3 2 1 … frustration. My eyes are wide open. Wet fingers, wrinkled sheets and the absence of you.

The shivers are no longer from pleasure. There’s so much emptiness in these four walls of mine.

Stripped from the idea of you, my mind turns inward. It stumbles in the dark and gets confused cause you where here 5 seconds ago. But I don’t. I just stare. And stare. And stare. Until my eyes get tired and I go back to you.      

Read Full Post »

?Delete

Cuvinte,

atât de multe cuvinte

mi se încâlcesc în minte.

Nevoie,

nevoie sa le așez pe coala albă

Frică,

frică c-am uitat cum să le aranjez

în pagină,

nu fac sens.

Cuvinte,

atât de multe cuvinte,

mi se opresc pe buze.

Frică,

și frustrare – a trecut atât de mult timp.

?

Am vrut să scriu

Durere,

am uitat cum.

Nu fac sens cuvintele.

Delete.

 

Read Full Post »

“I couldn’t write a word about it, although I died in my head.”

— Sylvia Plath, from The Unabridged Journals Of Sylvia Plath

Read Full Post »

You just can’t go around blaming people for the things you feel.

My chest was griping too hard to my sanity. That alone, made the idea of breathing hurt. I wished for a split of a second that my throat would sting less, and I’ll be able to swallow the anger pilling in the back of my palms. Cuz they were closed shut, nails eating trough flesh, leaving moon like scars behind.

The light was too bright for my eyes, and they were desperately fighting to wash away the pain filled with the stubbornness to not lose focus on the blurry letters in front of me.

Blame me! screamed Hope.

So I did.

I spit up the excitement and the sparks that were seeding slowly in me for days. I whipped my lips with the back of my hand, like I’ve been wearing the wrong shade of lipstick. The one, that didn’t fit me at all, but somehow I managed to pull it off just to make my smile look real.

Read Full Post »

I sit across from you. You smile softly. There’s that warm sensation that feeds my blood and gets my heart pumping faster. Have I ever told you how much I enjoy seeing you smile? That, so beautiful, yet so rare smile of yours. Million times before.

You’re grabbing my hands, cupping them between yours, and that, simple action, makes me go fuzzy inside. You whisper something into my ear. I can’t hear you, but I nod and lean over to kiss your cheek. It feels so soft under my lips, that goose bumps start rising on my skin. I can’t take my eyes away from yours. They’re a soft brown. The one that takes you places and make you feel like home. I shift my hands and move them over to brush your hair. I always wanted to do that, to tease it, you. I move closer. I dreamed about kissing your neck and how your skin would feel under my lips. I take in your smell and I remember a song. That makes me giggle. Can’t keep my hands to myself.

You watch me curious, and I wonder how long it will take for the elevator to stop and for me to wake up, and step away.

I sit across from you. But inside, you pull me closer. I shiver.

Read Full Post »

Protejat: .Act of 3.

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Read Full Post »

Protejat: .Act of 3.

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Read Full Post »

Taint

57581b7052388f338dd57a01f7f4d937--lips-painting-painting-art

(ro)

S-a rostogolit grăbită,

surprinsă de lumina palidă a lumânării,

purtând urme de doliu în atingerea sa.

S-a frânt sub degete furioase

înainte să păteze buzele roșii

să dea satisfacție Păcatului.

…..

(en)

It stumbled hurried,

A blurry glimpse

Catched by the pale candle light

Wearing shades of black in its touch.

It crumbled under angry fingers

Before she stained red lips

Giving the Sin satisfaction.

Read Full Post »

Broken hearts

 

  • C’mon ! Jump ! Embrace it Em ! There’s nothing for us here, but smiles, dancing and oblivion.

She jumped,  the pale pink oh her dress swallowed by water, her last words lost in the autumn wind. When she reached surface, her blue eyes were beaming, the sunset reflecting its fire in her determination.

And that’s how she will remember Lila. Like the girl who tumbled into the river even though the water was freezing, like there was nothing there to stop her (beside that nasty cold she got after that). A smile slowly curved her trembling lips. That moment engraved in a frame in her memories.

She looked at the cloudy sky, and raised the beer bottle.

  • For the mess you were, for not giving up on me, for taking that leap of faith when the world didn’t give us the slightest chance; I miss you! You horrible selfish person. You left me behind, you … you…

As the first stars peered through the clouds, lighting the grave, the moon found in its shine, a curled up Em asleep and a couple of empty bottles, scattered in the grass. There was so much pain and tiredness engraved in her features.  So she watched over them that night, making sure they’ll see each other one last time, in a place where sorrow couldn’t reach them.

 

Read Full Post »

Ziua era pe sfârșite. Stătea pe verandă , sorbind din berea rece, în timp ce soarele se ascundea după munți.  Își mută privirea spre răsadul de flori; buzele arcuindu-i-se într-o jumătate de zâmbet. Avea urme de pământ pe obrazul stâng , și o dâră verde pe tâmpla dreaptă.  Își studie degetele și  dosul palmelor în lumina târzie; i se uscase pielea pentru că uitase să-și cumpere mănuși noi, și circumstanțele impuseseră să-și vâre mâinile, fără urmă de regret,  în pământ.  Gândul îi făcu umerii să i se scuture involuntar.

Își întinse picioarele ușor bronzate,lăsând să-i scape un suspin de plăcere. Lucrase ore în șir, în căldura zilei de aprilie, apreciind schimbarea de vreme.  Era și timpul ca ea și ploaia să ia o pauză pentru un timp. Nu că i-ar fi displăcut. Dimpotrivă. Și-a primit primul sărut în ploaie. Prima despărțire. A absolvit liceul cu pantofii ei preferați înmuiați într-o ploaie spontană de vară. Și-a semnat actele de divorț într-o seară rece, umedă de septembrie. Din gând în gând, amintirile i se agățară de gene, și îi umeziră ochii căprui.

Respiră adânc, și piguli firele invizibile de praf de pe blugi.  Exista un motiv pentru care trecutul trebuia să rămână în trecut. Dar cu imaginile derulându-i-se pe retină, îi era cam greu să-și aminteasă motivul. Scutură, cu maxilarul încleștat, viguros din cap, cu intenția de a-și limpezi privirea și gândurile. Șuvițe de păr prăfuite i se desprinseseră din păr odată cu mișcarea, acoperindu-i chipul trist.

Se ridică, nesigură pe picioare. Cu sticla de bere pe jumătate băută, coborî scările. Adună instrumentele de grădinărit, și-și îndreptă pașii spre casă, cu lumina lunii urmărindu-i umbra. În noapte aia, ploaia a stat departe de geamul ei.

Dimineața o prinse cu coșul plin ochi, răsucindu-se cu lista în mână, prin supermarket. Cumpărăturile de miercuri, erau un ritual de care nu se despărțea decât rareori. Cu o noapte în urmă nu reușise să-și potolească pofta de pui shanghai. Păstrase pe limbă, gustul puiului tras în unt ,acoperit de aroma dulce-acrișoară a sosului. Stomacul i se agită în anticipare, și zgomotul o făcu să strângă stânjenită din pleoape.

Pentru o secundă, devenise conștientă de sine, și privi curioasă în jur. De când se mutase înapoi în orașul natal, prefera-se să fie cât mai invizibilă cu putiință. Dar adevărul era că nu mai cunoaștea decât o mână de persoane, și ocazional generația de după 95’ care își vizitau pe timp de vară părinții sau bunicii, bucurându-se de liniștea unui orășel mic, munții din jur și barajul care le fusese cel mai bun profesor de înot.

  • Pot să-ți fac oricând rost de miere mai naturală, decât cea pe care o ții tu în mână.

Tresări, luată prin surprindere, mai să scape borcanul. Fusese atât de ruptă de realitate, că nu băgă de seamă că se zgâia insistent la etichetă. Pentru că, cumva, cuvintele refuzau să-i iasă pe gură, aprobă, încurcată.  Acum își amintise, de ce prefera să iasă la cumpărături, dimineața devreme, când magazinul erau aproape gol.

  • Atunci, trec diseară să-ți aduc unul. Îmi pare bine să te văd, Anya.

I-a zâmbit încântat, și a șters-o.  Cât despre ea, rămase ca o idioată în mijlocul culoarului nevenindu-i să creadă.

Să fie al naibii. Ce tocmai s-a întâmplat? La ce tocmai a fost de acord ?

În timp ce își punea produsele pe bandă; cu inima aproape să-i sară din piept, la toate modurile în care el putea să o dea peste cap DIN NOU; primii picuri de ploaie se așezau pe acoperișul marketului.

Read Full Post »

So i stood still in the middle

of the street

my stare empty

waiting

for a warm hand

to pull me back into the sunlight

I waited for so long outside my window

but the „home” feeling

never passed by.

It was only the ice cold wind that took mercy

and took a grasp

at my shattered insides

trying

to pull me back into a whole

And for a while

i could see myself again

a shallow slippery self

but a self nonetheless

At first light

the ice melted from my veins

not knowing that

it will loosen the thread

I couldn’t blame her

for that was her doing

to dust away the shadows.

Sometimes. The shadow grows roots inside you and there’s no light to turn back to.

Read Full Post »

If only it could

There was a long night ahead of her. It was only eight o’clock. There were 20 minute left till the damn buss arrived. The rain was pouring, and her bones ache. She was too tired to pay attention to the shiver that shot through her spine. With the music pounding in her ears, and her eyes locked on the phone, eating the story word by word, she locked herself. She couldn’t care less about the people surrounding her. She just wanted to go home, take a hot shower, get cozy, a cup of tea, a few more pages and maybe some sleep.

There was a minute there, she needed to take a breath of fresh air. It happened sometimes, when the story got through her. So she lift her head, and her heart skipped a beat. For a fraction of a second, she saw his face. His eyes were watching her. Or so she thought.

Her vision become blurry, as he passed by. Her entire being wanted to fallow his steps. To make sure that he wasn’t a trick of her foolish heart. But still, she stood steady, her mind blank.

It was only, when she got home and locked the door behind, that her feet crumbled like a pack of cards beneath her. She hated the way she would obsess over him, over and over again, till there was no more pain, no more tears. Only numbness.

She didn’t remember for how long her back leaned against the front door, her knees up to her chest, thoughts spinning in her head, without any direction. She shook them off, steadied herself, and peeling her clothes of, hit the shower.

She felt grateful about the way water washed away every bit of emotion. If only it could wash away the past.

Read Full Post »

: )

Featured image

Her naked body was blurry under the water. Her lungs screamed for air, anguish pressing her chest, but she refused to let go. She held herself, stubbornly,  at the bottom of the bathtub. The few minutes she’d laid there felt like hours.

The sound of music, she’d let play, came as mumble constantly hitting the bathtub, but never piercing trough it. The only sound she was aware of, was the beats of her heart, smashing angry against her ribcage. She felt the urge to let go. Just not be. It was her way of punishing herself.  She felt dirty. She felt wrong. Like her skin wasn’t hers. She couldn’t remember the last time she’d laughed for real. The only thing she saw in the mirror, whenever she held the courage to face herself, it was the crease between her eyebrows and the bags beneath her eyes.

She held there till the noises in her head and the throbbing in her temples stop. Until there was nothing, but silence.

By the time she succumbed the pressure, the water had gone cold. She drew a breath of fresh air and coughed, her throat aching.

She reached for the towel, wrapping herself in it, hiding the scars. She wiped in circles, the fogged mirror, revealing a face that looked so strange to her. She locked her gaze into the brown eyes that were staring blindly, whispering “I will breathe. I will think of solutions. I will not let myself break. I will simply breathe. I am enough.” hoping, that one day she’ll start believing.

Read Full Post »

I ain’t big on bad dreams, but this past few weeks I can’t seem to shake them off. I think they follow me through the day and when the light falls, they crawl up under my skin and in my mind, showing me, that even If I try to keep myself in one piece, in a twist of a moment, I can fall apart.

Today, I realized that maybe it’s time to stop lying. And face the fact that I’m most likely depressive. Auch! That hurts. But then, I guess, I’ve know it for a while.

On the other hand, I don’t trust myself, or others. And I really did hope it’d be that easy. But it ain’t. Confidence –  it can’t be build over night.

It seems that lately I can’t do anything right. The problems come in waves, and the pain of not knowing how to deal with it, it makes me shrink. I’m a mess.

( tomorrow )

And the only thing that keeps me going, even though I won’t admit it, it’s that little piece of hope buried so deep in my bones, that it itches me every time she scratches to reach the surface.

Failure comes at a price I can’t afford.

Read Full Post »

Ruine

Știi cum îți definești viața în funcție de momentele alea care ți se par cruciale pentru viitorul tău și persoana pe care ți-o imaginezi că o să ajungi; ca trecerea de liceu și evadarea din orășelul în care ai trăit o viață întreagă și în care simți că nu mai poți respira, unde toți se cunosc între ei și trăiesc etichetați după felul în care câștigă bani,se  îmbracă, mănâncă, merg în vacanțe, respiră; sau intrarea la facultate, emoțiile  primei zile sau a primei taxe, o nouă ”casă”, noi prieteni, noi drumuri, primele examene, prima restanță, absolvirea, licența, primul job, renunți sau continui ?, te muți peste mări sau te supui legilor stupide?,  te legi la cap împreună cu iubirea vieții tale sau vă gândiți că e timpul să o luați pe cărări diferite, vei ajunge tipa aia fericită cu un job acceptabil și o familie grozavă sau vei sfârși ca vecina de la 2, singură la 50-60 plângându-ți de milă? (sau cel puțin pentru unii din noi).

Sunt imagini cultivate de media, definirea unor pași prin care trebuie să treci și pe care trebuie să-i depășești cu fruntea ridicată… și de cererea de pe piață pentru un salar care să te țină la suprafață, din care să-ți permiți chiria și utilitățile și poate să ai și ceva de pus pe masă.

Așa că lucrurile mici devin importante.

Per general imaginea e aceeași, e ori albă ori neagră. Nu poți să fii un lucru și să-l ceri și pe celălalt.

Așa că, aici sunt. Ultima sută de metri (efectiv) înainte de licență (neterminată) și cu un weekend departe de ”viață”. Într-un loc în care grijile mi se par atât de departe, și toate acele idei despre cum să nu o dau în bară, cum să nu-i dezamăgesc pe cei din jur, cum să trag de mine să nu intru în depresie pentru că nu poți să nu fii licențiat și să te aștepți să ai un job din care să câștigi peste salarul minim de economie; n-au loc în mine.

Aici nu știu cum să-mi fac griji că lucrurile îmi alunecă printre degete și că e al naibii de greu să mă redresez după. E presiunea societății și a regulilor care îi fac pe cei mai mulți dintre noi să fugă. Nu pot să mă imaginez să nu-mi dau licența acum, și să vreau să fug. Nu pot să-mi imaginez o eu care stagnează și nu știe o cale să se adune și să revină pe calea corectă.

Calea corectă… ??

Pot să mă prefac curajoasă, pot să înghit în sec, pot să zâmbesc și să cred că asta nu o să mă afecteze. Pot să joc teatru.  Iar tu, cititorule, poți să te strâmbi, poți să mă judeci, poți să spui că nu o să conteze, poți crezi ce vrei când o să citești rândurile astea, dar pentru mine contează. Contează să nu-mi dezamăgesc părinții și prietenii, și mai mult de atât pe mine. E singurul lucru pe care pot să-l fac până când o să fiu pe propriile mele picioare. Atunci o să-mi permit să dau chix, pentru că atunci n-o să mă simt datoare nimănui. Dar pentru moment, am o datorie față de cei care n-au renunțat la mine, și care văd în mine mai mult decât o să pot vedea eu vreodată.

Știu că lucrurile nu sunt ușoare, și că pentru cei mai mulți dintre noi viața e … așa cum e, și că sunt făcută să-mi muncesc fiecare fibră din mine pentru viața pe care o vreau. N-am zis că renunț. Doar că nu știu cum o să fiu eu fără licența dată și trecută acum.

Read Full Post »

Cine sunt eu ?

Featured image

Nu sunt numele meu care e al naibii de comun,

Nu sunt chipul meu cu trăsături pe care refuz să le caut în oglindă,

Sau picioarele mele care se încurcă în pași și aleargă pe drumurile altor oameni.

Nu sunt ochii mei care văd o mie și una de lucruri, dar care refuză să vadă în mine,

Sau mâinile mele cu degete scurte, și unghii pictate în nuanțe nud.

Nu sunt vârsta mea,care desigur în buletin e trecută ca la carte, da-n suflet…

Sau greutatea, de care toată lumea a ajuns să fie atât de obsedată.

.

.

Sunt… gândurile care mă bântuie în miez de noapte,

și poveștile pe care lacrimile mele le desenează pe obraji când nu mă vede nimeni.

Sunt… cărțile pe care le devorez stând într-un colț al fotoliului,

și melodiile pe care le ascult când lumea mă apasă.

Sunt… citatele după care-mi definesc zilele/sentimentele,

și rândurile pe care le scriu atunci când copilul din mine nu știe cum altfel să se exprime.

Sunt toate lucrurile pe care le refuz, dar le urmăresc cu convingere.

Sunt toate lucrurile pe care le iubesc, dar le țin la distanță.

Sunt toate ”eu”, pe care ceilalți o văd în mine.

Sunt o mie de mine , într-un singur eu.

.

.

Mai exact, cine sunt eu ?

Și de ce aș vrea să mă definesc, când pot să fiu atât de multe?

Eu nu am definiție. Nu pot fi limitată la un singur cuvânt.

Read Full Post »

Featured image

Cât de strâns ții de bucăți, pentru că nu ești pregătit să te dărâmi ? Ca un clovn, cu pantaloni extra size, te târâi după tine, îndesând zilele și anxietatea în buzunarele pe care nici tu nu știi de unde le mai scoți. Și trântești un zâmbet, și o mască, că oricum.. cine are timp să se uite sub n șpe mii de straturi ?

Și cum se face că fiecare lucru mic (un schimb de replici stupide, un cuplu zâmbindu-și în autobuz, un copil strângând în brațe jucăria preferată, cățelul vecinului, tipul drăguț din stație care deși e cu 2 ani mai mic ca tine și miroase de-ți vine să-l lingi) îți aduce aminte de gândurile pe care azi dimineața le-ai îndesat sub pernă, de sentimentele după care tânjești de o veșnicie și când te împung lacrimile în mijlocul zilei, strângi ca naiba din dinți și faci mișto de tot ce apuci, pentru că doar n-o să te apuci să te cânți în văzul lumii.

Cum evadezi din mintea ta, care e atât de aglomerată de nu mai ai loc de tine, care te face să te ghemuiești în fiecare zi sub plapumă și să schimbi viața pe o fracțiune de moment pe plajă? Când întunericul nu ți se mai pare greu și umbrele joacă în tine șah? Cum reacționezi când încetezi să te mai minți că asta o să dureze încă puțin și totul o să fie iar bine și o să încetezi să zâmbești forțat, când ți se întamplă de mai bine de 2 ani ?

”Ești doar om.” – nu ajută. Nu ești ”doar om”, când te târăști de pe o zi pe alta, cu mintea aiurea, cu gândurile care-ți erodează fiecare fibră, când nu ești pregătit să cedezi și-ți împingi cadavrul ambulant mai departe. Rămâi doar cu oasele, sforile și depresia.

Read Full Post »

About faith…

  • Eu cred că a pierdut controlul. Mi-am imaginat că la început era ușor de lucrat cu noi ,eram niște semințe prinse în sfere protectoare. El ne șoptea despre lumea pe care a creat-o și rolul nostru în ea. Nu sunt încă convinsă că nu ne-a iubit, sau ce-a făcut e din pură răutate. Cred că se simțea singur. Și mai zic că după ce ne-a eliberat, ne-a pierdut. Sau cel puțin pe o parte din noi. Simțeam și eram conștienți de propriile acțiuni. Așa că am început să le împingem până la extreme. Apoi a pierdut controlul. Poate că e încă pe undeva pe acolo. Un om mare într-o lume mică. Îl încearcă uneori câte un sentiment de iubire, și vrea să -și amintească cum era când încă eram ai lui. Eu una îl consider egoist. Cred că a creat mai mult haos decât frumusețe.

Read Full Post »

21

Featured image

” Oficial sunt major în orice țară.” – ăsta e sigur primul lucru care-ți trece prin cap când împlinești 21. Și pentru o vreme e grozav.

Mai devreme sau mai târziu, te izbești de realitate, și te trezești că lucrurile îți scapă de sub control. Și ești prins în vârtejul ăsta fantastic de sentimente contradictorii. Facultatea îți mănâncă zilele, și profii te presează să-ți termin cel puțin primul capitol de licență înainte să ai timp să te dezmeticești. Pentru că nerăbdarea de a-ți înmâna diploma, de a te pregăti pentru viața de adult și de a nu-ți rata viitorul îi face pe cei din jurul tău să te sufoce. Și partea cea mai drăguță e că tu nu ești 100% conștient de ce se petrece în jurul tău. Funcționezi pe pilot automat o vreme.

Eu una știu sigur că încă sunt blocată pe pilot automat. Efectiv am și nu am timp. Să ai 21 nu e chiar floare la ureche, cel puțin nu pentru ce-i care se chinuie să-și adune existența într-o grămăjoară de minciuni, că lucrurile vor fi super roz și extra sclipici și că nimic nu poate merge rău.

  • la 21 nu e nevoie să le ai pe toate descurcate. Timpul și cu puțin ajutor de la tine o să o scoateți la capăt. Și dacă nu obții slujba pe care o visez imediat ce ți-ai luat diploma, nu te stresa. Nu poți să le ai pe toate doar printr-o bătaie din palme ( asta în cazul în care nu ai făcut rost de lampa lui Aladin ). Încetează să te compari cu ceilalți. Ce o să obții , cum o să obții și când – o să fie doar în ritmul tău.
  • încetează să controlezi viitorul. Nu poți fi frustrat pe orice lucru pe care nu-ți iese. Nu are rost să te îneci în disperare și frică. ( Să-ți fie frică e normal, să plângi când simți că toți în jurul tău au ceea ce vrei și ție nu-ți iese nicicum – e ok. Frica te consumă, îți răpește zâmbetul și nopțile te ține treaz. ) Dacă ai reușit până aici, te vei descurca și de acum încolo. Nu ești singurul în situația asta, deși știu că nu-ți place.
  • doar pentru că nu ai prieten și ești singură de ceva vreme, nu e cazul să dai în extreme. Poate ai nevoie să te acomodezi cu tine. Știu că e o mare chestie să nu fii singur/ă la 21 sau la oricare altă vârstă , pentru că în general oamenii nu înghit asta foarte bine, și văd în tine o realitate distorsionată, ca și cum e ceva în neregulă cu tine. ” De ce nu ai prieten? Cum poți să nu ai prieten? ”. Pe buneeee ? Daca ție îți e ok așa, de ce ai vrea să schimbi asta ? ( Când îmi fac griji că ”la dracu am 21, poate e cazul să prind și eu ceva în plasă , e nasol să fii singur” – îmi amintesc de zilele în care nu am chef efectiv de nimeni și nimic. Nu am chef să-mi tencuiesc fața, nu am chef să impresionez pe nimeni, nu am chef să fiu drăguță , nu am chef să …. Sunt liberă să-mi petrec weekend-urile în pijamale, cu părul în toate direcțiile, cu o carte în mână sau un film cheesy, cu ochii de raton, să nu fiu obligată să răspund la telefon sau la mesaje stupide, să gătesc și pentru altcineva (când eu am chef de inghețată , înghețată și uhm , da înghețată. )
  • râzi mai mult și bucură-te de clipele furate. La asta sunt buni prietenii. Și dacă ești genul care preferă calitatea în detrimentul cantității, ei bine atunci deja știi persoanele pe care te poți baza oricând.
  • poți să privești înspre viitor și să nu vezi nimic. Uneori viața are grijă să-ți așeze în cale lucrurile de care ai nevoie. Doar rămâi în prezent, respiră și lasă-ți timp să digeri fiecare moment prin care treci sau senzație pe care o trăiești.

Poate că nu o să le descurci pe toate și la timp, dar nu îi lăsa pe alții să te convingă să faci lucruri pe care tu nu vrei să le faci. Și când o să simți că lucrurile se complică și uiți să respiri, întoarce-te la momentele care te făceau să respiri și să fii fericit. Asta o să-ți asigure cel puțin o parte din siguranța că unele lucruri se întâmplă pentru că ai nevoie să înveți să apreciezi ce ai.

P.S: ăsta-i mai mult un reminder, pentru o eu mai matură sau o eu disperată. :))

Read Full Post »

Older Posts »