Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Lost girl.’ Category

Annabelle Allen:

Aiden Raycroft:

Read Full Post »

Lost girl.

ggghhh

Chapter 7.

Pumnul lui Liam i se izbi de falcă, doborându-l pe spate, astfel punând capăt jocului. Înainte să se dezmeticească, simți gustul sărat al sângelui învadându-i gura. Înjură.

– Nu pot să cred, îl studie încruntat Liam. Ce naiba e cu tine ? De când cu balul ăsta nenorocit, parcă nu ai mai fi tu ! dădu din cap , și întinse o mână în ajutorul lui.

Fără vreun cuvânt în plus, dintr-o singură mișcare, fu din nou pe picioare. În timp ce își masă maxilarul dureros,  bătrânul majordom, se inființă în fața lui.

– Regina vă așteaptă….

Oftă ușurat, că scăpase ca prin urechile acului, fără un răspuns pentru întrebările lui Liam. Se întrebă, cum ar fi putut să îi explice, în ce parte a imaginației sale demente, i se refugiaseră toate gândurile, toată atenția. Pentru că, oricât ar fi încercat, nu se putea desprinde de ”Fata Morgana”. Ochii minții îl purtară la marginea cascadei, urmărind mișcarea angelică care îi furase orice clipă de liniște. Scutură din cap, și înaintă în camera mamei lui.

Regina își ridică privirea, și îl întâmpină cu același zâmbet vag, de când murise tatăl lui. Și deși, avea cu puțin peste cincizeci de ani, arăta ca și cum trecerea timpului nu-și lăsase amprenta asupra ei, chiar dacă durerea îi era întipărită pe chip.Făcu o plecăciune adâncă, și se apropie de ea, cu răsuflarea întretăiată. ”Sigur vești despre viitoarea mea mireasă” , mormăi intangibil.

– Peste două zile Lady Julie, va fi aici pentru bal, și mă aștept ca tu să o întâmpini. O săptămână mi se pare destul de rezonabil ca voi doi să vă cunoașteți.

Aiden dădu să protesteze, dar Regina îl opri, printr-o singură mișcare a mâinii. Nu era prea convins că avea să suporte liniștit dojana ce urma, și nici că avea să-și țină în frâu dorința de a izbucni, dar vorbele mamei lui îl luară prin surprinderă, lăsându-l fără cuvinte.

– Îmi e la fel de greu să fac asta ca și ție, dar e un rău necesar. Oricât am încercat, datoria mea, nu m-a lăsat să te căsătoresc cu una dintre cuceririle tale.

Deși vorbea cât de serios posibil, nu putu să zâmbească când observă sclipirea de amuzament din ochii ei de culoarea turcoazului.

– Aiden, Regina se ridică, luându-i chipul în palmele ei calde și fine. Nu te oblig să te căsătorești cu ea, dar mi-aș dori să o vezi ca pe o opțiune de viitor.

Sfâșiat între lupta pentru propriile lui alegeri, și glasul tremurând al mamei sale, se lăsă învins.

– Prea bine, fură ultimele sale cuvinte, înainte de a ieși val vârtej din încăpere.

Simțea cum furia îi acaparează fiecare centimetru al trupului său, pentru slăbiciunea de care dădu dovadă. Coboră scările de marmură, în lumina din ce în ce mai slabă a zilei, și urmă drumul spre grajdiuri.

Câteva minute mai târziu, călare pe Midnight, porni ca vântul , în căutarea libertății iluzorii pe care călăritul i-o oferea.

Read Full Post »

Lost girl.

Chapter 6.

Câteva raze răzlețe, și-au strecurat atingerea caldă în micuța cameră în care dormea Annabelle Allen. În jocuri atente, mângâiau chipul de porțelan, ca și cum ar fi fost o comoară, a cărui taină, ele aveau datoria de a o păstra.

Cu o fluturare leneșă de gene , Annabelle dădu la iveală magia adânc impregnată în privirea ei. Se ridică în șezut, lăsându-și buclele roșiatice să se legene libere , gâdilindu-i spatele gol. Privi, din nou în jurul ei, rememorând fiecare lucru, care intrase de curând în viața ei. Zâmbi.

Își strecură picioarele în papucii de casă, inspiră adânc, și deschise ușa. Trecuseră mai mult de trei zile, în care bătrâna Sibil, o ajută să-și revină; timp în care mintea ei întortocheată și gândurile despre trecut , care zburau mult prea agile pentru a le prinde, se vindecaseră ,iar acum se simțea suficient de îndrăzneață să pășească pe propriile picioare.

Casa era cufundată într-o liniște copleșitoare. Urmând mirosul dulceag al plăcintei proaspăt scoase din cuptor, intră în bucătărie, amețită de mireasma caldă pe care o împrăștia în jur. Înaintă cu atenția unui copil, care urma să fie prins asupra faptului,cu obrajii roșii și cu conștiința care-i șoptea vinovat, prinse o bucată între degetele lungi și albe, apoi se strecură afară.

Cu inocența ce îi caracteriza spiritul liber, se lăsă purtată pe cărăruia ce ducea spre inima pădurii, fără să țină cont de pericolele la care putea fi supusă. Razele soarelui îi cuprinseră trupul, purtând-o cu grație într-o lume cunoscută doar ei, într-un acord tacit, asupra unei vieți dincolo de vălul realității.

Glasurile celor pierduți, a căror suferință, ea știa că putea să o aline, o chemau asemeni unei simfonii de mult uitate, purtate în ritmul adierii ușoare a vântului care se strecura printre crengile copacilor făcându-i să se aplece respectuoși în calea ei. Firele umede de iarbă, îi gâdileau picioarele goale, umezindu-le și colorându-i tălpile. Aroma proaspătă o încânta peste măsură.

Cascada uriașă, a cărei apă sursura într-o concordanță perfectă cu starea ei, își întindea brațele spre ea, cerând să-i descopere secretele. Locul fremăta de magie pură, mistere înlănțuite în complicitatea timpurilor trecute.

Annabelle privea fascinată. Într-o secundă de neatenție, pierdută în negura amintirilor, tresări , la vederea fetei ce se îndrepta spre ea ,născută din apele lacului, ce se căsca la poalele cascadei. Întinse mâna, spre necunoscută.

– Annabelle… glasul fetei îi prinse sufletul în plasa unui destin, pe care fără să știe, copila avea să-l urmeze.

Dar vraja se destrămă, și Annabelle reveni, în lumea celor vii, când nechezatul unui cal se auzi în depărtare. Clătină amețită, din căp’șor, fără să-și lase atenția atrasă de adevărul ce o scoase din transă, și se lăsă să cadă pe iarba moale, cu gândul la străina care o chemase la ea. Își ascunse brațele de culoarea mierii sub buclele de la un portocaliu îndrăzneț, la un roșu întunecat, iar buzele i se destinseră într-un zâmbet larg, și se hotărî fără ezitări, că puțină aventură nu avea să-i strice.

Read Full Post »

Lost girl.

Chapter 5.

Pașii apăsați ai lui Aiden, răsunară în gol pe podeaua de piatră, în timp ce se îndrepta spre grajdiuri. Coborî în grabă scările, și traversă pajiștea. În întâmpinarea lui ieși un bărbat înalt, cu părul ușor grizonat ,care înclină respectuos din cap, și se grăbi să îi vorbească stăpânului.

– Domnule, calul dumneavoastră e pregătit !

Fără alte cuvinte, Aiden încălecă calul lui preferat, un frumos pur sânge de culoarea nopții, și goni ca vântul. Gândurile despre așa-zisa căsătorie, pe care mama lui o plănuise pentru el , nu îi dădeau pace. Mai era o săptămână până la bal. Evident nu credea în iubire, sau suflete pereche, dar nici în căsătoria din obligație. Lady Julie… Oare cum arăta viitoarea lui soție ? Practic nu știa nimic despre ea. Bineînțeles , și-ar fi dorit măcar să-și împartă viața cu una din ”apropiatele” lui, un zâmbet prostesc îi apăru pe chip, dar îi pieri la fel de repede. Avea nevoie de sfaturi, iar doica lui Sibil era singura care știa totul despre el.

Încetini, în momentul în care părăsi străzile cetății , și se aventură printre pâlcurile de copaci,  care își aplecau maiestuoși crengile, făcându-i drum , unde mirosul familiar îl învălui cu rapiditate. Adierea vântului îi distrase atenția și privirea lui prinse o umbră fugară, strecurându-se în inima pădurii. Un instinct necunoscut, îl făcu să-și îndemne calul pe urmele ei. Curiozitate îi creștea cu fiecare secundă, în care se apropia de cascadă. Înaintea lui, undeva la marginea apei cristaline, care se agita vesel , se profilă o siluetă fragilă, care se mișca asemeni unei fantasme. Își spuse că visează. Bucle uriașe, roșiatice, se legănau agale pe spatele ei dezgolit, în bătaia soarelui. Purta o cămașă albă, de mătase sidefată, care i se mula pe trupul zvelt. O foame ciudată îi traversă corpul. Era înconjurată într-o aură argintie, firavă , asemeni unui înger. Împins de o dorință stranie, de a prinde acel vis frumos, descălecă în grabă calul. Dar într-un minut de neatenție, într-o fluturare de gene, totul se disipi, lumina dispăru, lăsând în urmă verdele crud care dădea vieții pădurii , și zgomotul tulbur al cascadei. Mut de uimire, rămase să privească o clipă în jur.

– Prea mult coniac pentru tine bătrâne, zâmbi strâmb, strânse hățurile în pumn, și își reluă drumul spre căsuța lui Sibil.

O singură bătaie , și glasul doicii lui se auzi de dincolo de ușa de mahon, scorojită. Așteptă până îi deschise, privind la modelele scobite în lemnul vechi, tot felul de inele încâlcite, încununate cu frunze și flori.

– Oh, Aiden ! chipul bătrânei, fu traversat de două tresăriri, care îl puse în încurcare.

– S-a întâmplat ceva ? întrebă șovăitor.

– Asta ar trebui să te întreb eu pe tine, îi zâmbi Sibil și îl pofti înăuntru.

După ce fu servit cu plăcintă cu mere, și ciocolată caldă, îi luă mâna într-a lui și îi zâmbi leneș.

– Îți mulțumesc!

– Acum băiatul meu, spune-mi , cu ce pot să-ți fiu de folos ? îl bătu cu palma în semn de a continua, și îl ascultă până la capăt cu răbdare. Mama ta , vrea doar să te vadă fericit, Aiden. Vrea să-ți ofere ție , fericirea de care ea nu a avut parte.

– Dar… să mă căsătoresc ? Soția mea? Nici măcar nu o cunosc. E o viață de om,  își lăsă capul în jos, simțind cum frustrarea îl încolțește din nou.

– Și ce te oprește să o faci ? Aiden, ce model de perfecțiune ți-ai construit în minte ? Ai spus nu, înainte să accepți, ai dat la o parte orice posibilitate de încerca să cunoști, îl mustră bătrâna lovindu-l ușor cu palma peste mână. Totul e posibil. Și apoi, nu știi niciodată ce destinul îți pregătește.

O amintire i se strecură de îndată în minte, și revăzu fantasma din pădure. Închise ochii, și reuși să simtă aceeași conexiune ciudată care l-a atras din prima clipă. Probabil înebunise, dar ceva atât de … ”magic”, strâmbă din nas, nu era palpabil.

– Aiden ? deschise ochii și privi îngrijorarea de pe fața doicii. E ceva în neregulă ?

– Nu. Cred că ai dreptate, oftă. Trebuie să plec, sărută mâinile bătrânei , și părăsi căsuța în grabă.

Cumva sfaturile doicii îi mai luară din îndoieli. ”Balul.” – ceva îi spunea că acel chin groaznic pe care avea să-l înfrunte peste o săptămână, avea să-i schimbe viața.

Read Full Post »

Lost girl.

Chapter 4.

După apa înghețata și amorțeala care duraseră o veșnicie , mâinile calde care o salvaseră din hăul în care alunecase fuseseră o binecuvântare. Deschise ochii dezorientată, și privi printre genele negre asemeni cărbunelui la camera mică în care se afla. La început își amintea vag cum ajunsese acolo, dar cu fiecare secundă, în care ceața i se disipa din minte, amintirile zburau în toate părțile cu o viteză uimitoare, provocându-i dureri. Își îngropă fața în mâini, și lacrimi începură să-i păteze palmele. Scânci, și inspiră adânc, atunci când ușa se deschise , și profilul bătrânei care îi salvase viața , se ivi înăuntru.

– Oh , ți-ai revenit!

Bătrâna grăbi pasul, și se așeză pe pat lângă ea, atingându-i chipul cu blândețe.

– Febra ți-a scăzut, oftă , și îi întinse o cană aburindă de ceai. Bea asta , te vei reface curând.

– Mulțumesc, șopti Annabelle.

Duse cana la buze, dar amestecul o făcu să tușească, și stomacul să i se încordeze.

– Încet , în privirea bătrânei se simțea îngrijorarea.

Se gândi la bunica ei. De fapt, se încruntă când acum la lumina focului ce ardea vesel în cămin, chipul ei aducea foarte mult cu cel al bunicii. Lady Mcbeth avea ochii de culoarea alunelor, pe când femeia ce stătea acum lângă ea, îi avea de un verde pătrunzător, dar felul în care buzele i se arcuiau atunci când zâmbea era o asemănare izbitoare.

– Măceșe ? întrebă, după ce luă încă o gură , și suspină de încântare, și totodată de gustul amintirii.

– Cunoști plantele ? chipul bătrânei se lumină.

Annabelle dădu ghiduș din cap, buclele legănându-i-se jucăușe.

– Bunica m-a învățat tot ce știu despre ele, înainte să … înghiți în sec, și își trase genunchii amorțiți sub bărbie.

– Îmi poți spune cum te cheamă ? continuă aceasta încurajator.

– Annabelle… Annabelle Allen, ridică din umeri ca și cum asta nu avea prea mare importanță.

– Te pot întreba cum ai ajuns aici ?

Se înfioră, și începu să tremure, când își aminti noaptea în care evadase din sanatoriu. Alarmele îi țiuiau în urechi, și inima începuse să-i bată cu putere. Valurile care își întindeau brațele să o prindă, și să-i aline suferința. Chipurile părinților ei, care se profilau în apa întunecată , strigând-o cu disperare. Apoi calmul, pacea în care fusese înfășurată , și purtată într-o lume străină, departe de tot. Clătină din cap, și își impuse, că era timpul pentru o nouă viață. Departe de ei, cei care o vânau ca pe un animal periculos, care o puneau să înghită tot felul de medicamente urât mirositoare, și îi administrau tot felul de lichide în organism, amorțind-o pentru zile întregi. Aici putea fi liberă, putea să se bucure de fiecare rază de soare în parte, de picăturile de ploaie, după care tânjea privind printre gratiile sanatoriului. O altă amintire, o lovi brusc. Fantomele ! deși totul în ea părea să se destrame, rațiunea întotdeauna îi era alături. Înghiți o ultimă gură de ceai, și răspunse ferm.

– Nu îmi amintesc. Doar valurile, frigul, ploaia !

Nu-și dorea să mintă, mai ales pe cea care îi salvase viața, dar îi era frică să nu primească aceeași ostilitate din partea ei. Asta ar fi zdruncinat-o mai tare decât era acum. O lacrimă i se prelinse pe obraz, iar bătrâna i-o prinse cu degetele calde, și îi luă mâinile într-ale ei.

– Nu-ți fă griji , odihnește-te puțin. Ai trecut prin destule ! Dacă vrei, poți rămâne aici, deoarece sunt sigură că nu aparții insulei , și totuși vei fi în siguranță.

Înțelepciunea cu care îi vorbea , îi alinase o parte din durere. Poate că într-o zi, va putea să îi vorbească despre lumea de dincolo , pe care doar ea o înțelegea, dar acum vroia să o ia de la început.

După ce femeia părăsi camera , se lăsă în așternuturi, și cu un ultim oftat, adormi.

Read Full Post »

Lost girl.

Chapter 3.

În noaptea furtunoasă care trecuse, în care cerul părea să cedeze, fulgerele biciuindu-l cu putere, bătrâna satului , Sibil, nu închise un ochi. Acum când se crăpase de ziuă , și soarele arunca reflexii roșiatice deasupra valurilor mării care se loveau liniștite de țărm, se afla în micuța bucătărie , sorbind din ceaiul de măceșe, savurând razele de lumină care se prelinseră în încăpere. Toată seara fusese agitată, un sentiment de neliniște învăluindu-i mintea asemenea unei plase de păianjen.

– Cu siguranță, furtuna de aseară a adus cu ea mai mult decât tainele ei vor lăsa vreodată să se vadă, șopti cu ochii închiși, cu siguranța că gândurile ei spuneau întotdeauna adevărul.

Se ridică obosită de la masă, își luă șalul călduros pe umeri, și ieși să întâmpine briza sărată a mării. ”Țărmul.”, cuvântul păru să vină de undeva din interior, așa că decise să-l urmeze fără prea multe întrebări. Își potrivi pașii, prin amestecul de pietre, nisip și bucăți de scoici, înaintând  înspre mare. La început crezu că ochii în joacă feste, dar cu cât se apropia mai mult de valurile înspumate, se înfioră ușor când văzu materialul alb ce plutea la marginea țărmului. Grăbi pasul, și în curând descoperi trupul care se legăna agale odată cu mișcarea apei. Cămașa îi era lipită de trup, prin ea observându-i-se pielea străvezie. Îngenunche lângă ființa mării, și își așeză mâna acolo unde inima ei bătea slab, dar bătea . Era înghețată,

iar când o întoarse ușor pe o parte, trupul începu să-i zvâcnească violent, și tuși convulsiv, printre buzele ei movii, țâșnind apa sărată. Se aplecă deasupra ei, luându-i mâna într-a ei, ușurată că respira. Străina deschise cu greu pleoapele, lăsând la iveală pupilele dilatate și încețoșate.

– Mă auzi ? întrebă Sibil precaută, întorcându-i chipul înspre ea.

Ea doar dădu încet din cap, și tuși din nou.

– Crezi că te poți sprijini de mine ? Casa mea , nu e departe de aici, îi vorbi cu blândețe.

Clipi, și își strânse brațul în jurul ei, apoi bătrâna o ajută să se ridice , clătinându-se. Îi așeză șalul în jurul umerilor, apoi porniră tăcute pe poteca care despărțea țărmul de pădure, acolo unde se ascundea căsuța lui Sibil.

Înaintară până în camera de oaspeți, unde o așeză pe străină, în patul cu baldachin, și o înveli în păturile pufoase. Cu pași gravi, se îndreptă în bucătărie, și puse la încălzit supa și ceaiul, apoi se strecură înapoi în cameră , aprinse focul, și o lampă care lumina slab ,arucând reflexii stranii asupra chipului îngrămădit în marea de așternuturi. Se așeză grijulie lângă ea, și îi tamponă trupul, copila scâncind sub atingerea caldă.

O ajută să mănânce, și se retrase , cumva mai liniștită acum că străina adormise cu o urmă vagă de zâmbet pe buze. În timp ce stinse lumânarea, a cărei flacără tremura frenetic, Sibil știu că îngerul născut din valurile mării, venise cu un scop, pe care încă nu încercă să-i dea de cap.

” Destin, fiecare frunză cade în felul ei. ” – își repetă ea, și înaintă în pădurea deasă, făcându-și drum spre orașul din cetate.

Read Full Post »

Lost girl.

Chapter 2.

Cu doar câteva ore în urmă, în noaptea întunecată, când bătăile ceasului anunțau miezul nopții , pe străzile pustii ale Londrei, Annabelle dădea lupta vieții ei. Prin ploaia deasă și rece care se desprindea din înaltul cerului, cămașa albă de mătase i se lipise de trup, părul i se încolăcise în jurul gâtului, gata să o sugrume, picioarele i se simțeau ca de plumb, iar vântul îi biciuia fără milă întreaga ființă, dar fuga era singura ei scăpare.Undeva în depărtare , sirenele ospiciului o hăituiau fără încetare, ca pe un animal periculos, care trebuia eliminat.

Cu șapte ani în urmă, după ce își făcuse intrarea în societatea, în cea mai fericită zi din viața ei, un accident îi furase părinții și sora, ea fiind singura supraviețuitoare. Din momentul în care se trezise, după eveniment, ochii ei au început să vadă dincolo de vălul realității. Prinsă între lumea celor vii și a celor morți. Rămase în grija mătușii o perioadă de timp, dar femeia sătulă de șoaptele și plimbările fetei în cele mai întunecate moment ale nopții, o internase în cele din urmă, într-un sanatoriu, părăsind-o acolo.

Acum picioarele o purtau prin labirintul pe care străzile orașului îl alcătuiau. Era obosită, frigul îi pătrunse în oase, iar trupul fără vlagă îi tremura din toate încheieturile. Își privi mâinile, care căpătaseră o nuanță de un mov violent și înghiți în sec. Se opri pentru o secundă. Inhală cu poftă aer, iar o tuse seacă îi părăsi coșul pieptului. Privi printre pleoapele îngreunate de stropii de ploaie până la capătul străzii. Podul se înălța mândru în lumina fantomatică a lunii pline.

Dincolo de pod marea învolburată se zbătea cu putere înaintea ei. Un fulger despică cerul în două, lăsând în urmă sclipiri albastre. Se așeză fără vlagă la marginea podului, așezându-și degetele înghețate în poală legănându-și picioarele goale deasupra luptei crâncene care se dădea în adâncurile întunecate. Printre valurile înspumate, desluși chipurile familiei ei, care o strigau cu glasuri slabe.

Când mașina sanatoriului o ajunse în cele din urmă, iar luminițele roșii și albastre îi învăluiră făptura, gândurile ei era pierdute în amintiri. Fără nicio ezitare, își balansă trupul înainte, și sări în brațele negre ale lumii care o aștepta în abisul haotic. Marea îi îmbrățișă trupul ca pe cea mai de preț comoară, purtând-o pe brațele ei lungi, spre un nou paradis.

-Drumul tău nu se încheie aici. Drumul tău abia începe, copila mea, șoaptele ploii îi închid pleoapele, și-i calmează bătăile accelerate ale inimii.

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »