Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Unexpected…’ Category

Unexpected…

După micul dejun, traversez curtea în fugă printre mulțimea de bărbați ce se antrenează din greu. Când ajung la tata, mă ridic pe vârfuri și îi șoptesc la ureche.

– Suntem gata , în mai puțin de o oră plecăm.

Mă retrag încet, iar el continuă să dea ordine celor din jurul nostru.

Mă asigur că Marcos a pregătit totul, în timp ce tata mi se alătură. Mă privește cu încântare, și îmi zâmbește complice.

– Puștoaico , cât ai dormit aseară ? se încruntă , când se apropie de mine.

– Am dormit… mormăi și îl îmbrățișez.

 

 

Privesc cerul, care astăzi dintre toate zilele de când sunt aici, sclipește cu putere. Razele soarelui dansează în jurul nostru, compleșindu-ne cu căldura lor. Jeep-ul gonește ca un pur sânge însetat de frumusețe, prin labirintul verde al junglei, conducându-ne direct în brațele ”morții”.  Mă foiesc neliniștită în scaun, cerându-i inimii să se calmez. Scot din rucsac bidonul cu apă, și cu înghițituri lacome sorb lichidul rece, care-mi alină usturimea gâtului. Îmi trec degetele prin părul care-mi flutură alene în vânt, și termin prin a-l lega într-un coc. Privesc la tata, care stă liniștit în scaunul din față, așa cum l-am cunoscut la început. Dur, cu ținuta strictă, cu ochii cercetători, și cu un zâmbet imperceptibil pe chip. Dar acum știu să citesc dincolo de masca aceea. Jack, – nenorocitul , mârâi printre dinți, dar șoaptele mele sunt purtate de vântul care-mi maschează adevăratele intenții – , trage leneș dintr-o țigară, dând metodic din cap. Mâinile îi sunt strânse pe volan, iar pe tâmple , venele i se zbat cu putere. Crede că știe , pufnesc sarcastică.

– Mai e mult ? bat plictisită cu degetele în spătarul șoferului.

Jake se întoarce rânjind, iar mie mi se întoarce stomacul pe dos.

– Puțin domnișoară, vom ajunge în sat , înainte asfințit.

Atenția mi se îndreaptă spre uriașul albastru care îmi e martor în clipele astea. El cunoaște tot.

În timp ce înaintăm, soarele se ascunde după pâlcurile de brazi ce se aștern înaintea noastră. Raze roșiatice și portocalii își întind brațele acoperind cerul în reflexiile lor colorate. Drumul de țară  se termină sub privirea noastre, și în curând intrăm în sat. Casele dărăpănate ne ies în întâmpinare, amenințându-ne să plecăm. Ferestrele sunt sparte, iar cioburile se împrăștie în jurul nostru, împiedicându-ne să înaintăm. Mașina se oprește brusc, înălțând în aer rotocoale de praf, și pulberea neagră. Vechea biserică se ridică impunătoare, iar dintre toate , ea pare singura intactă. Doar fumul negru a acoperit vitraliile pictate în mii de culori, ale călor strălucire a pierit cu timpul.

Jake rămâne în urmă, iar eu și tata pășim zâmbind înăuntru. În urma noastră , ușile mari de fier, se închid cu un zgomot asurzitor, și noi suntem prinși în capcană.

 

Read Full Post »

Unexpected…

Întind o mână, și o așez ușor peste a lui. Surprins de gestul meu, pentru o secundă bate în retragere , dar se lasă în voia atingerii.

– Momentan vreau să las trecutul la o parte, îi spun zâmbind. Și totuși , am nevoie de ajutorul tău. Ce știi tu despre planurile Ariei ?

Mă privește încruntat, apoi oftează lung.

– Știu că mă învinovățește de moartea părinților ei, și caută răzbunare. Dar cu tine aici, nu mai am nici unu motiv să mă îngrijorez.

Scot harta pe masă, și o despăturesc.

– Ce e acolo ? îmi lipesc degetul de golul pe care îl descoperisem cu câteva minute înainte.

– A fost un sat , dar acum e pustiu. La ultimul cutremur, majoritatea oamenilor au murit, iar restul au fugit. Deci în mare parte, în afară de locuințele lor nu mai e nimic.

– Mmm, gândurile îmi dau târcoale, și un zâmbet arogant mi se întipărește pe chip. Putem să vorbim mai târziu ? mă ridic de pe scaun, și îmi iau la redevere , după ce îmi face semn că pot pleca.

Ajunsă în cameră, reiau harta traseu cu traseu.

 

 

Ceasul e trecut de miezul nopții, când două ciocănituri slabe mă fac să-mi ridic capul din bucata de foaie care mi-a captat atenția mai bine de câteva ore. Moțăind mă îndrept de spate, și îmi înăbuș un căscat.

– Intră ! spun, înclinându-mi capul într-o parte.

Liniște. Nici urmă de voce, nici de alte ciocănituri.

Mă ridic curioasă de pe scaun, și deschid ușa. Un alt plic , alunecă pe podea. Mă aplec să-l recuperez, și studiez îndelung holul după intrus, dar sunt atât de obosită încât ochii mi se acomodează greu cu întunericul. Mă retrag înapoi în cameră, și deschid plicul. De data asta, la cuvintele ce-mi sunt adresate rămân impasibilă.

” Timpul a expirat. Mâine e ziua cea mare. Nu e așa că te simți la fel de emoționată ca mine ? Doar tu și el. Alege tu locul. La asfințit.

P.S: Nu pot să cred că Edward a fugit. Nț, nț. Bărbații – lași mediocri.

Să fii Punctuală, micuța mea trădătoare. ”

Las scrisoarea să cadă pe măsuță, culeg harta și cu pași grăbiți mă îndrept spre camera lui Marcos.

–  Jordin, ce naiba cauți la ora asta ?  mă privește somnoros.

– Nu am timp de explicații, ajută-mă ! mă încrunt , și-l împing în încăperea slab luminată de o lampă străvezie.

 

 

– Am nevoie de toate informațiile alea până mâine dimineață, închid ușa în urma mea, și mă întorc în cameră.

Pe Marcos, l-am lăsat mormăind, dar cu un zâmbet plin de satisfacție. E la fel de dornic ca și mine, ca Sweet Pea să plătească.

 

Read Full Post »

Unexpected…

Cu puțin noroc cărțile par a fi aranjate în ordine alfabetică. Dar nu asta caut eu, și încep să bat din picior nerăbdătoare.

– Haideee ! îmi trec degetele prin păr, ferindu-mi șuvițele de pe obraz, și inspir adânc . Trebuie să fii pe aici pe undeva ! înciudată lovesc cu pumnul marginea raftului.

Întreaga bibliotecă se cutremură, refuzând să-mi ofere răspunsul. Mirosul  de praf și mucegai, mă înconjoară din toate părțile, iar stomacul mi se strânge dureros. Dar m-am aruncat deja în brațele aventurii,și scopului de care mă agăț cu fiecare părticică din mine. Îmi las capul pe spate, privind tavanul pătat de vreme. Parcurg cu privirea încăperea, și casc ochii, când văd peticul de hârtie care stătea agățat pe ultimul raft, rânjindu-mi batjocoritor. Pun piciorul pe al 2lea raft, și mă prind cu degetele de ultimele, cățărându-mă cu grijă , până recuperez harta. Cu o bufnitură înfundată , aterizez în picioare , înapoi pe parchet. Absorbită de premiul meu, mișcarea bibliotecii îmi atrage atenția în ultimul moment. Pentru o secundă interminabilă, lumea încremenește suspendată, în afara timpului și a spațiului. Rămân hipnotizată de tremurul acelei uriașe relicve de cunoștiințe, care mai întâi se clatină, apoi începe să cadă grațios înspre mine.

În ultimul minut, lumina se frânge și vraja se destramă. Dintr-un instinct necunoascut, picioarele își fac avânt, iar eu mă trezesc aruncată în colțul celălalt al camerei, cu cărțile zburând în jurul meu, și zgomotul asurzitor al bibliotecii izbindu-se de podea. Pentru câteva momente rămân holbându-mă prin norul de praf care s-a ridicat în jurul meu.

Mă ridic amețită, și mă scutur de pulberele cenușii care m-au acoperit. Îmi verific meticulos fiecare încheietură, constatând că nu am nimic.

– Norocoasa de mine ! îmi spun sarcastică și strâng din dinți.

Mă sprijin de măsuță , și mă trântesc agasată într-unul dintre fotolii. Trasez linii cu degetul din locul în care sunt , în cel în care se află fortăreața Ei.

– Practic ne desparte o țară întreagă ! Atunci de ce să ne facem griji ? mormăi  cu inima încă bătându-mi cu putere în piept.

Un punct negru,undeva în mijlocul întregii nebunii îmi atrage atenția. Acolo unde jungla ar trebui să continue, liniile se strâng în jurul golului.

– Cu Edward, atunci, trebuie să-l fi ratat. Dar cum se poate ?

– Doamne , Jordin ! Ce naiba ai făcut aici ? Încerci să dărâmi casa ?

Vocea amuzată a lui Marcos mă face să tresar. Îmi și imaginez cum arăt. Cu picioarele încrucișate, aplecată peste măsuță, plină de praf, și părul ciufulit. Măcar știu sigur, că merită să fiu închisă la nebuni, îmi înăbuș un râset, și mă concentrez din nou pe Marcos.

– De fapt vroiam să fac curat ! E prea mult praf aici, îmi dau teatral ochii peste cap, și începem amândoi să râdem.

– Căpitanul zice că te așteaptă ! E cam agitat , dacă mă întrebi pe mine, ridică plictisit din umeri.

– Oh, da , tata ! Am uitat complet, îmi lipesc palma de frunte, mă ridic de pe fotoliu, și în fugă îl prind pe Marcos de mână, și îl trag după mine de-a lungul holurilor.

 

 

 

Ciocănesc ușor în ușă, și-mi strecor îmbujorată capul înăuntru. Părul îmi cade peste față, iar respirația îmi e întretăiată. Dincolo de biroul mic și formal al tatălui meu, zâmbetul lui mă ia prin surprindere.

– Înseamnă că te-ai distrat azi ? îmi fac semn să mă așez pe scaun.

– Poate puțin prea mult pe gustul meu, îi spun cu un surâs nevinovat.

– Atunci, ce ar fi să-ți răspund la restul întrebărilor ? Au mai rămas trei, nu ? își ridică ambele mâinile , acoperindu-și buzele, sprijinindu-și coatele pe birou.

– Ăăăh, da, îi răspund încercând să-mi calmez respirația.

– Te ascult …

Read Full Post »

Unexpected…

Mă las să cad între așternuturile fine, care mă îmbrățișează liniștindu-mă cu atingerile lor suave. Mă ridic în capul oaselor, și privesc ceasul care ticăie zgomotos, amintindu-mi că timpul meu se scurge. În noaptea asta însă îmi fac o promisiune: Indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătesc, o voi opri pe Sweet Pea… Nu,  pe Aria !

 

 

Mă așez lângă Marcos, care-mi zâmbește strâmb. Îmi plimb mâinile pe masă , până îmi umplu farfuria cu bucăți mari de fructe. Tata ridică din sprânceană și-mi face semn spre carafa de suc. Mulțumită , îmi umplu un pahar, și-l ridic la buze însetată. Lichidul rece  mi se scurge prin vene, asemenea unui val de gheață, și mă înfioară.

– Crezi că putem continua azi ? mă întorc înspre tata, și îi zâmbesc.

– Mai târziu , la mine în birou ? se încruntă privind la Marcos.

Îmi place direcția în care o ia relația noastră, par că tensiunile au dispărut și că poate în sfârșit vom avea ceva, orice ar trebui să însemne asta.

După micul dejun îl trag pe Marcos de o parte, pe una din băncile din parcul improvizat în spatele fortăreței.

– A plecat , nu ? îmi sprijin capul de umărul lui, legănându-mi picioarele înainte și înapoi.

– Da, în zori. Dar Jordin, nu e ceea ce crezi tu … se grăbește să-mi spună, dar îl fac să se oprească, strângându-l de mână.

– Nu contează. Acum am nevoie de tine.

– De mine ? mă întreabă neîncrezător.

– Trebuie să avem o bibliotecă nu ? Ca cea în care m-ai dus atunci , la Sweet Pea ?

– Ah, vrei să citești ? îmi surâde complice, dar nu are nici cea mai mică idee despre ce am de gând să fac.

– Da, vreau să citesc… îi continui jocul.

Mă ia de mână, iar eu îl urmăresc pe coridoarele întortocheate ale cetății care mă găzduiește. Urcăm scări, și mai multe uși se deschid înainte noastră. O ultima, ascunsă în piatră, e cât pe ce să fie ratată. Are modele ciudate șerpuitoare, cu litere scrise într-o limbă veche, gravate adânc în ea. Marcos dă pânza de păianjen la o parte , și strecoară cheia în broască. Liniște. O liniște ce-ți face sufletul să înghețe. Marcos înjură. Cu mâinile tremurânde , îmi trec degetele peste scrisul ilizibil. Pe margini sunt urme de arsuri. Mijesc ochii , concentrându-mă pe ele. În secunda următoare, țip speriată, când ușa se întredeschide, cu in scârțâit asurzitor. Mă apropii cu inima gata să-mi sară din piept, dar Marcos mă oprește.

– Ești sigură ? dă din cap încruntat.

– Nu te mai prosti , îi spun în glumă deși mă simt la fel de nesigură, dar curiozitatea învinge.

Împotriva primei primiri din partea ei, încăperea este prăfuită, luminoasă, cu un miros amețitor de aer stătut. Două fotolii tapițate , de un roșu aprins, împletit cu fire aurii, înconjoară o măsuță rotundă, pe a cărei suprafață se odihnește o călimară și o pană de un cenușiu șters. Mă întorc către Marcos, care mă privește din ușă.

– Vreau să fiu puțin singură, te deranjeză ?îmi plimb greutatea de pe un picior pe altul agitată că va insista să rămână.

– Da cred că da, nu știu tu, dar locul ăsta îmi dă fiori. Ne vedem mai târziu, spune lejer spre mirarea mea, se întoarce pe călcâie și dispare sub privirea mea.

– Lașule, zâmbesc mulțumită.

Biblioteca se înalță în spatele meu, așteptându-mă cu brațele deschise să-i descopăr misterele. Dar întâi pornesc spre fereastra înaltă, cu boltă, sculptată dintr-un lemn închis la culoare. Feresc micul cârlig agățat, și o deschid larg. Aerul proaspăt mă învăluie cu repeziciune, iar respirația mi se calmează.

La treabă ! îmi frec mâinile una de alta, și surâd prostește.

Read Full Post »

Unexpected…

Îmi apăs podul palmelor pe față, ștergându-mi lacrimile care mi-au acoperit chipul. Închid ochii, îi strâng puternic , încercând să opresc ceața care mi-a învăluit privirea. Cu cât stau și mă gândesc mai mult, dragostea lui așa este. O suprafață alunecoasă pe care nu poți construi nimic. Dau din cap și zâmbesc amar. Fără întrebări, fără răspunsuri. Amintirile rămân, doar el pleacă.

Mă ridic amețită din pat, și mă îndrept spre fereastră. Luna îmi zâmbește palidă dincolo de gardienii ei verzi , care o înconjoară protector. Ador liniștea în care sunt cufundată, e liberă, e complicea mea la toate cuvintele nespuse, la toate lacrimile vărsate, la dragostea sălbatică care ne-a unit trupurile în nopți de dorință nestăpânită.

Bătaia ritmică în ușă m-a făcut să tresar. Ca și cu câteva ore în urmă, El a intrat în cameră șovăitor. A rămas pentru multă vreme în ușă, niciunul dintre noi , capabili să spună ceva. Mi-am lăsat mâinile să cadă pe lângă corp, și am tras aer în piept, clătinând din cap. Stătea sprijinit de ușă, ca și cum fusese acolo dintotdeauna, cu ochii închiși , respirând slab.

– Și ai de gând să stai toată seara acolo, fără să zici nimic ? îl întreb sarcastiscă.

Se întoarce spre mine arcuindu-și buzele, gata să vorbească, dar îl opresc.

– În legătură cu discuția din birou, tatăl meu are dreptate. Ar trebui să pleci. Nu ai nici un motiv să rămâi.

Îmi sprijin capul de ferestră,cu șuvițele rebele acoperindu-mi chipul, privind în jos la cărarea care duce înspre junglă.  Îmi mușc interiorul buzei, și bruc îmi doresc să-i cer să rămână. Nu ! îmi țipă vocea lăuntrică.

– Crezi ? își apropie pașii de mine.

Mă întorc la timp, să-i susțin privirea. Dar singurul lucru care-mi vine în minte sunt ochii lui , cele două infinituri albastre pline de mister, la buzele lui de culoarea căpșunelor coapte, dulci și pline, la gropițele adânc gravate în obrajii lui, și la zâmbetul arogant, care îmi fac inima să tremure. Îmi încleștez pumnii, și-mi țin respirația, pentru că parfumul lui mă atrage în tentație.

– Da cred… Cred că ar trebui să pleci, îi spun cu tot curajul pe care reușesc să mi-l adun.

Dar vocea mea pare atât de pierdută, încât mă mir că pot continua. Mâinile lui îmi înconjoară talia, și mă trezesc lipită de el. Respiră ! e ca o mantră pe care nu încetez să o repet, fiind că trebuie să mă adun. Îmi lipesc palmele de pieptul lui, îndepărtându-l.

– Nu mă interesează… Vreau să pleci ! îi spun printre dinți.

– Văd că ți-ai îmbunătățit calitățile teatrale, râsul lui rece îmi trimite fiori pe șina spinării.

– Unul dintre noi trebuie să o facă, îi zâmbesc afabil.

– Plec… mâna lui apasă ușor clanța, ușa deschizându-se cu un scârțâit prelung. Dar mă întorc.

– Ce te face să crezi că … dar iese înainte să-mi termin propoziția.

O serie de înjurături îmi părăsesc buzele. Îl ”urăsc”  ! E atât de arogant, de încrezut, de … ăăăăhhh… pumnul meu lovește oglinda, iar bucățile de sticlă se prăbușesc fără zgomot la picioarele mele. În fărâmele de sticlă împrăștiate pe jos, pe fața străinei din ele, zâmbetul și ochii sclipesc cu intensitate. Se va întoarce ! Iar eu îl voi aștepta !

Read Full Post »

Unexpected…

– Deci ? mă așez picior peste picior, și-mi plimb degetele pe suprafața lucioasă , înălțându-mi privirea spre el.

Mă simt ca într-un joc de șah, fiecare urmărește următoarea mișcare a adversarului până la cel mai mic detaliu, asigurându-și propria victorie. Suntem la fel de dornici să scăpăm unul de altul în cel mai elegant mod posibil. Dar eu nu pentru asta sunt aici, caut răspunsuri.

– Cinci întrebări… îmi spune lejer, aprinzându-și o țigară.

Norul de fum se ridică în aer, creând o barieră între noi. Dincolo de ea, ochii tatălui meu slipesc sarcastic. Îmi duc mâna sub bărbie,  gândindu-mă cu ce aș vrea să încep.

– Vreau povestea ei, zic în cele din urmă.

– Oh, exclamă surprins. Nu mă gândeam că… În fine, se repede, înainte să-și termine propoziția. Se pare că știi ce vrei.

– Pentru unul ca tine, văd că îți place să eviți subiectul. Ce-ar fi să vorbim direct , fără ocolișuri ? îmi mijesc ochii, să-i prind surâsul dincolo de pâcla groasă de fum.

– Prea bine, își drege glasul, după care stinge țigara. Acum mai bine de 15 ani, eu și tatăl ei , lucram împreună. Agenți sub acoperire.

– Ai fost agent ? am ridicat din sprâncene neîncrezătoare.

– Câte o întrebare pe rând, râde încruntându-și sprâncenele. După cum spuneam… am fost recrutați pentru o treabă în interior. John avea familie, eu eram singur pe atunci. I-am zis să nu riște prea mult, dar cine m-ar fi ascultat ? zâmbește melancolic. Nenorocitul era al naibii de încăpățânat. Avea o fetiță de cinci ani, Aria. Când am fost descoperiți, mafia i-a răpit familia. Cu toată nebunia, de atunci, John, și-a pierdut soția. În schimbul Ariei, s-a predat. Doar că mafia nu ierta așa ușor. Când l-au prins ,eram de față. Ei nu știau că noi doi eram parteneri, așa că am paticipat la moartea lui, fără să pot să îl ajut. În schimb i-am jurat, că voi avea grijă de Aria. Ei nici asta nu a mers prea bine. Fetița știa, ea vedea totul. A asistat la moartea celor doi părinți ai ei, fără să plângă, fără să țipe. M-am gândit că probabil teroarea fusese de vină. Din copilul cuminte și vesel care era, s-a transformat la propriu într-o umbră. Ea știa despre mine și tatăl ei, iar acum… Nu o învinovățesc , are tot dreptul să fie așa. Până la urmă e și vina mea. Ar fi trebuit să îl salvez. Dacă aș fi putut… se aplecă în față, atât cât lumina să-i străbată chipul; părea că îmbătrânise în doar câteva minute.

– Ar trebui să plec, mă ridic brusc, simțindu-mă oarecum vinovată pentru amintirile și durerea provocată.

– Rămâi, mă opri cu același ton superior, dar de data asta în el se regăseau și urme de rugăminte.

Fără prea multă tragere de inimă, în ascult, și-mi continui interogatoriul.

– Cum ai întâlnit-o pe mama ?

– Crezi în dragoste la prima vedere ? își lăsă obosit capul într-o parte. Pentru că eu nu credeam, cel puțin până am întâlnit-o pe ea. După ce agenția a distrus mafia, șeful meu m-a trimis la psiholog. Adevărul e că băutura pe vremea aia, îmi devenise cel mai bun prieten. Așa am pierdut custodia Ariei. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Am intrat în camera aceea luminoasă, condus de unul dintre colegi. Pe un scaun la ferestră, stătea o femeie cu părul strâns într-un coc simplu, cu mâinile împreunate pe genunchi, îmbrăcată într-un costum negru. Soarele îi colora părul, trimițând reflexii aurii în cei câțiva zulufi de culoarea cafelei cu lapte, care i se desprinseră din coc. M-am trânit enervat în fotoliul de lângă ea și i-am țipat ” să înceapă distracția.” Când și-a întors privirea spre mine, am amuțit. Toată furia pe care o simțeam înăuntrul meu a dispărut. Nu m-a privit nici plictisită , nici enervată, nici ca și cum aș fi fost o muscă care trebuia strivită. Mi-a zâmbit, un zâmbet plin de dragoste. În jurul ochilor căprui câteva riduri îi accentuau frumusețea feței. Cu vocea ei caldă și melodioasă ,plină de răbdare, a reușit să readucă vechiul eu la suprafață. După luni de vizite, am făcut primul pas. I-am cerut să ieșim neoficial, la o cafea. Mă simțeam ca un mucos de licean, plin de emoții și cu inima în gât, iar când a acceptat nu-mi încăpeam în piele de fericire. De acolo un pas a dus spre altul și într-un final ai apărut tu.

Se opri brusc, semn că era de ajuns. Am clătinat din cap. Încă nu știm ce să spun. Așa că am mers mai departe cu întrebările.

– De ce ne-ai părăsit ?

Zâmbetul de mai devreme i s-a transformat într-o grimasă de durere. În clipa următoare, două bătăi în ușa masivă , ne traseră din momentul ”intim” pe care îl împătășeam. Când Edward, și-a strecurat capul înăuntru, am simțit cum îmi fug picioarele.

– Intră Aiden, îi spuse tata.

Da cred că era timpul să recunosc că era tatăl meu, indiferent de trecut.

– Ăă de fapt domnule, vroiam să discutăm despre … se opri încercând să-și găsească cuvintele.

Era mai mult decât clar că eu nu aveam ce să caut acolo.

– Despre ce am vorbit aseară ? Da … ai permisiunea să pleci. Mi-ai îndeplinit ordinele, așa că e dreptul tău să pleci. Desigur că va fi o pierdere pentru mine , dar sper că te vei întoarce.

Pleca ? Inima mi se strânse ghem de durere, și lacrimile care amenințau să se verse, îmi înțepau ochii. Lașule ! , aș fi vrut să-i țip.

– Nu cred că ar fi bine să plec… nu acum, se uită cu subînțeles la mine, dar mi-am mutat privirea în altă parte.

– Jordin e aici acum, de restul mă voi ocupa eu. Marcos vine și el ? se interesă tatăl meu.

– Nu domnule, el rămâne. Doar eu voi … pleca.

– Atunci îți urez o călătorie plăcută ! Și sper că te vei întoarce cu bine. Aici vei fi mereu bine venit, se ridică de pe scaun, și îl îmbrățișă prietenos.

Dup ce părăsi încăperea, tatăl meu reveni la locul lui.

– Să continuăm… îmi zâmbi ceva mai însuflețit.

– Cred că , cred că … începusem să mă bâlbâi. Am nevoie de … mă blocasem.

M-am împleticit în picioare până la ușă, după care am izbit-o în urma mea. Nu știu unde mă purtau picioarele, dar în momentul respectiv asta nu mai conta. Vroiam să fug, să scap de durerea care îmi lua în stăpânire trupul. Trădată ! , așa mă simțeam.

Read Full Post »

Unexpected…

Pentru o vreme, toate acele cuvinte spuse, au plutit intre noi, cu o tensiune care era gata să spintece aerul. Ne priveam ca orice altceva în afară de două persoane care se iubesc. Dar niciunul nu avea de gând să cedeze.Când s-a ridicat în cele din urmă, l-am oprit.

– Scrisoarea…

S-a uitat lung la mine. Ceva din privirea lui îmi făcea stomacul ghem.

– Scrisoarea… am repetat cu și mai multă convingere, și am întins mâna.

A înclinat din cap cu un aer sumbru , mi-a așezat plicul în mână, și a părăsit încăperea. Am luat cutia cu chibrituri de pe masă, am prins scrisoarea între degete, am ridicat-o în aer, și i-am dat foc. Printre dârele de fum care s-au împrăștiat în cameră, m-am așezat pe pat, ghemuindu-mi picioarele sub bărbie, iar picuri reci au început să mi se prelingă pe obraz.

– Ai reușit ! Ai stricat tot ! O să mi-o plătești ! ura mi-a învăluit cuvintele dându-le viață și grai propriu în interiorul meu.

Mai aveam o zi și câteva ore, și nu aveam de gând să mi-o petrec plângând. Înainte ca soarele să se ascundă dup marea de verdeață care mă înconjura, am ciocănit de două ori, ferm , în ușa groasă de stejar, încadrată în piatră.

– Intră… mi-a ordonat vocea de dincolo de ea.

Am pășit în camera mică, luminată slab și tictistă de fum de țigară. În spatele biroului , pe care se aflau câteva foi, două rame de fotografii, și o lampă, se ivea silueta impusă a tatălui meu. Ochii i s-a ridicat asupra mea, și mi-a făcut semn să mă așez.

– Nu credeam că o să te văd prea devreme.

Glasul lui era aspru și tăios, iar privirea lui rece îi oferea cumva un aer tineresc.

– Vreau răspunsuri, i-am spus scurt. Vreau să ascult versiunea ta, am continuat pe același glas monoton.

– Nu cred că e momentul …

Înainte să mai spună ceva l-am oprit.

– Vreau să știu motivul pentru care sunt aici. Vreau să știu de ce mama , nu mi-a spus niciodată că am un tată.

Pe chipul lui de nepătruns, ceva s-a schimbat.

– Aș aprecia dacă nu m-ai mai întrerupe, mi-a zis sec. Înțeleg că …

– Nu înțelegi nimic, și nu am nevoie să mă compătimești sau să-ți fie milă de mine, răbdarea mea începea să ajungă la o limită.

– Ce zici de puțin respect ?

– Respect ? am pufnit . Ce zici să îl câștigi ? am scrâșnit din dinți, și m-am ridicat de pe fotoliu.

– Stai jos ! tonul lui superior, mă scotea din minți, dar m-am resemnat.

Rândurile scrise de Sweet Pea îmi tot dădeau târcoale. Am închis ochii și am inspirat forțat. În loc să leg ceva cu el, distrugeam orice șansă de a ajunge să-l cunosc, și nu era tocmai ce aveam de făcut.

– Ce ar fi să încercăm din nou ? glasul meu abia se aude, dar el dă din cap hotărât. E clar că nu ne cunoaștem, dar cred… da, cred , – mi-o confirm mai mult mie decât lui – , că putem să ajungem la un acord.

Pentru prima oară de când am ajuns , zâmbește. Sau cel puțin, colțurile gurii îi sunt schimonosite în încercarea de a o face. Mă mulțumesc și cu atât, oftez împăcată.

– Știi… semeni mult cu mama ta , își lasă capul pe spate relaxat, și pare că ceva în atmosferă s-a schimbat.

 

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »