Feeds:
Articole
Comentarii

Oblivion

Maybe

if i stay still

in the middle of this chaos

the silence

will swallow me up

entirely

and spit me

in another universe

named OBLIVION

and maybe

I’ll get lucky enough

and my mind

will grow quiet

and my thoughts

cease to punish me.

Anunțuri

Mi te-ai agățat de gene

și-ai pictat povești

pe spatele pleoapelor

să-mi țină de urât în vise

M-ai privit amuzat

în timp ce

construiam agitată

legături spre tine

Te-am inspirat adânc

și mi-ai înfășurat fiecare nerv

în tremur

fiecare celulă

în dependență de mirosul tău

Mi-ai rătăcit gândurile

și ai lăsat vina

să-mi schilodească

încrederea

Ai plecat înainte

să mă dezmeticesc

și-ai lăsat îndoiala

să zdrobească și ultima

fărâmă de entuziasm.

Ai lăsat în urmă

furie și semne de întrebare.

 

Nu-mi mai vorbesc cuvintele

și pagina rămâne albă

de frică

să nu încurce gândurile

 rătăcește privirea

și dezbracă ochii de luciu.

Râmân lacrimile suspendate

între rațiune și obsesie

și-mi vine

să ard din temelii amintirea

să poarte vulturii cenușa

departe de sufletul flâmând.

.

.

”May the bridges I burn light the way.”

Adormise. Undeva , spre sfârșitul dimineții o cuprinse somnul. Dar chiar și-n somn, mintea îi fusese trează, rulând imagini vechi.

Genele i se zbătuseră revoltate, înainte de a deschide ochii și luând în primire lumina zilei. Își verifică telefonul. 8:03. Un geamăt de frustrare i se opri pe buze, amintindu-și de trupul de lângă ea. Își descurcă gleznele din așternut, și coborî cu un căscat. I se chirciseră degetele de la picioare, iar părul i se zbârlise pe mână, cândă tălpile atinseră podeaua rece. ”Ok”, își zise. Nu un start grozav pentru o zi de miercuri.

Cu tălpile goale, lipăi pe vârfuri până în baie, unde fără să facă prea mare zgomot își termină toaleta de dimineață. Ura mirosul respirației de dimineața, și aproape obsesiv, nici nu deschidea ochii și fugea în baie să-și spele dinții.

Ușa de la bucătărie se deschise cu un scârțâit lung, și înainte să se simtă vinovată, îi auzi vocea ironică.

  • Deși apreciezi, poți renunța la furișat. Nu dorm.

Ridică din umeri, și trânti ușa în urma ei. Puse apă la fiert într-un ibric, două felii de pâine la prăjit,  porni laptopul și se instală în locul ei preferat, lângă geam. Erau diminețile ca astea, exceptând ”miracolul de Crăciun”, când se simțea cu adevărat norocoasă. Liniște, nimănui de dat explicații de ce ajunsese unde ajunsese, și de ce nu simțea nevoia să schimbe nimic. Cu filmele și cărțile ei preferate. Zâmbi, în timp ce-și turnă apa fiartă peste pliculețul de ceai verde. Unse feliile de pâine cu cremă de brânză, și-și îndreptă atenția spre serial.

Era atât de concentrată la acțiune, încât nu auzi ușa deschizându-se și tresări când silueta lui umplu tot spațiul din bucătărie. Îl privi cum în tăcere , deschise frigiderul și căuta ceva de mâncare. Scoase șunca, cașcavalul și măslinele.

  • Te deranjează?
  • Fă-ți de cap.

Îi făcu semn să se așeze pe scaunul din fața ei. Se cercetau unul pe altul, el peste sandwichul pe care îl înfuleca, ea peste marginea cănii cu ceai.

  • Nu rămân.

Simți un fior de dezamăgire alunecându-i în stomac, dar își păstră chipul fără expresie.

Ridică din umeri, se ridică cu cana și farfuria în mână și le lăsă să cadă în chiuvetă.

  • Nu mă-ntrebi de ce?

Se întoarse spre el, sprijinindu-se de blatul de bucătărie, cu picioarele încrucișate.

  • Cel mai probabil te temi că o să te târăsc în pat și-o să-ți fac tot felul de perversiuni. Și că o să-ți placă atât de mult, încât o să cerșești mai mult. Și-o să vrei să rămân. Și asta n-o să se întâmple.

O spusese ironic, dar adevărul era că, asta intenționase. Fusese toată noaptea în contradicție cu rațiunea. Să fie sinceră, lovise rațiunea fix în posterior. Îl privi pe sub gene, invitându-l să-și lanseze replica.

Dar, rămăsese tăcut pentru prea multă vreme. Sau așa i se păruse.

  • Hai să nu pierdem timpul. Ești binevenit să vii cu mine la cumpărături. Am nevoie de mașina ta.
  • Cumpărături ? Ce cumpărături? Nu rămân.

A zâmbit ușor, la cuta de încruntare care i-a apărut între sprâncene. Oare pe cine se străduia să convingă ?Pe el sau pe ea?

  • Frigiderul e gol, n-avem decorațiuni. Dacă e să fie Crăciun, la fel de bine putem să avem unul. Avem nevoie de decorații. Îți dau 15 minute.
  • Da sigur, de parcă o să fii vreodată gata în 15 minute, a pufnit , încrucișându-și brațele peste piept.
  • Pornește-ți cronometrul, i-a răspuns fără ezitare și s-a făcut nevăzută în baie.

Nu i se spunea Speedy Gonzales fără motiv. Nu-ți ia mai mult de 5 minute să faci duș, alte 3 să te machiezi fugar , să tragi ceva haine pe tine și să fii gata. Era obișnuită să fie pe fugă. Timpul în lumea ei era împărțit în bani și ore de relaxare. Cu cât termina mai repede, cu atât avea timp mai mult pentru ea.

AȘa că după vreo 15 minute, ieșise din baie gata să pornească la drum. Spre surprinderea ei, Cristian încă era în pijamale, scotocind în rucsac după ceva de schimbat. Ura felul în care sângele îi pompase ceva mai rapid în vene, la vederea ochilor încețoșați și a părului ciufulit când aterizase de dimineață în bucătărie. Îi venise să-i ia buzele cu asalt, să-l tachineze, să-i simtă mușchii brațelor încordați în jurul ei. Mai că nu oftase. Își aplică două palme mintal și reveni cu picioarele pe pământ. Avea să obțină ce-și dorea până la finalul săptămânii. Poate și mai repede.

  • Nu ești gata.

Tresări când îi auzi vocea și se întoarse surprins înspre ea. Își încrucișă brațele peste piept, și îl cercetă pe sub gene. Doamne, cât era de drăguț. Îi venea să se îngroape în el cu totul. Simți o anumită zonă din corp pulsând nebunește , doar cu gândul la lucrurile pe care ar fi putut să i le facă. Își trecu degetele prin păr, cu un oftat frustrat. La naiba cu tot. În special cu hormonii ei. Ridică geanta de pe jos, își aruncă fularul după gât și cu geaca în brațe ieși pe ușă. Un ”hei așteaptă!” fu tot ce auzi înainte ca ușa să se trântească în urma ei.

Fulgii cădeau răsucindu-se, acoperind suprafața parbrizului, incețoșându-i vederea. Șoseaua se întindea înaintea lui, km întregi, luminată de fel de fel de forme de Crăciun. Era obosit, flămând și tot ce-și dorea era să ajungă odată la destinație. Oasele-i tânjeau după un duș fierbinte și somn. Își trecu degetele prin păr, încruntându-se la la ceasul de pe bord. 19:30. După calculele lui, și direcțiile Anei, satul, orașul, sau localitatea , ce-o fi fost ea, avea să fie vizibilă curând. Sau măcar casele/blocurile care o alcătuiau. Nu că ar fi văzut ceva în întunericul din jurul lui. Bătu darabana cu degetele pe volan, și zâmbi ușor. Poate că, Crăciunul ăsta n-o să meargă acasă, dar măcar avea să și-l petreacă cu Ana. Îi lipsise. Tastă numărul ei, și așteptă.  Când îi auzi vocea veselă, tensiunea i se scurse din corp, și în sfârșit se relaxă.

  • Cristian, pe unde ești ? Ai ajuns la sens ?
  • Încet , surioară, mai încet. Ești acasă ? Știi că mi-e foame, nu ? Sper că ai făcut pastele alea.
  • Uhmmm, da, ți-am păstrat sos. Niște amărâte de paste poți să-ți fierbi și să le amesteci. Oricum, unde ești ?
  • Deci , de la sens, dreapta ?
  • Uhum, treci de Profi, și la următoarea intersecție , mai faci o dreapta. Blocul 4. Cristian ? acum vocea îi devenise serioasă, și se întrebă ce explicații era nevoit să dea.
  • Da ?
  • De ce nu mergi acasă ? Tuturor le e dor de tine. Au trecut 5 ani.
  • Ana, nu intrăm în discuția asta..
  • N-o să purtăm discuția asta la telefon. Oricum, sunt aici. Așteaptă puțin.

Parcă mașina, se lăsă pe spate și respiră adânc. Dură doar câteva secunde, până să-și pună gândurile în ordine, dechise portiera și portbagajul. Ridică rucsacul, și blocă portierele.

  • Am revenit.
  • Mai ai cheia ?
  • Uhm, – se scotoci prin buzunar, până dădu de metalul rece – . Da. Deschid eu. Mă descurc. Ne vedem în 2 minute.
  • Cristian ?
  • Ana, urc și vorbim.
  • Nu sunt acasă.

Se blocă, mai să scape cheile pe scări.

  • Despre ce vorbești ?
  • Păi , schimbare de planuri. Ioana a sunat și a făcut rezervări. Is la Predeal de ieri.
  • Și nu puteai să spui asta mai devreme? Am crezut că ne petrecem Crăciunul împreună.

Își regretă imediat tonul acuzator și înainte să-i dea ocazia să îi bâlbăie în telefon scuze, oftă și își ascunse dezamăgirea. Era al dracului de bun la ascuns sentimente.

  • Nu contează. Distrează-te puștoaico! N-o să ai 20 pentru o veșnicie. Mă descurc.
  • Cristian, îmi pare rău. De revelion promit să fiu acolo. Te iubesc.
  • Și eu, puștoaico. Și eu.

Înainte de a deschide ușa garsonierii, inspiră adânc și se pregăti pentru o noapte lungă și singură. Răsuci cheia în broască, și fu luat prin surprindere de muzică, miros de mâncare și căldură. Lăsă rucscul să cadă pe podea, închise ușa în urma lui, se descălță, și cu un zâmbet de anticipare intră în bucătărie. Se așteptă să o găsească pe Ana râzând, făcând mișto de el. În schimb rămase blocat în cadrul ușii, urmărind un trup familiar de minionă, în cămașă de flanel , colanți și ciorapi lânoși, dansând, cu mâinile până la cot în spumă. Stătea cu spatele la el, spălând vasele. Când se tunsese atât de scurt ? Ce căuta acolo ? I se păru că trecuse o veșnicie urmărind-o. Înainte ca corpul să i se conecteze la gânduri, și să se facă nevăzut, ea se întoarse surprinsă și curioasă.

  • Ah , la dracu !

Tresări, când cuțitul ateriză cu un clinchet pe gresie, și urmări dâra de sânge ce se amestecă cu spumele în palma ei. Se trezi că o împinge înspre scaun, și cu spatele la ea, fiindcă nu, în niciun caz nu era pregătit să îi răspundă la întrebarea din privire, aruncă cuțitul în chiuvetă și începu a scotoci prin dulap după pansament.

  • Bună și ție străine ! îi trânti , și cu o voce sarcastică continuă. Știi, nu e ca și cum o să sângerez până la moarte…

Se opri, se întoarse înspre ea, și se sprijini, cu brațele încrucișate peste piept, de blat. Se simțea vinovat.

  • Defensiv ? Hmmm… Deci, ce cauți aici ?
  • Aș putea să te întreb același lucru… păruse a fi o replică bună.

Și se aștepta să-l pleznească sau ceva, dar în schimb, începu să râdă ușor și să-și dea ochii peste cap , ca și cum răspunsul era cel mai evident lucru din lume. O urmări ridicându-se, măsurându-l din cap până picioare. Se simți mic.

  • Uite , n-am știut că o să fii aici. Și îmi pare rău pentru…

Stai . Pentru ce mai exact îi părea rău ? Nu era vina lui că ajunsese aici, singur, cu ea, aici, singur..

  • Oprește-te ! C-ai să faci scurtcircuit !

Râdea de el.

  • Farfuriile sunt în dulapul de jos, furculițele și cuțitele în sertarul din spatele tău și paharele sus. Acum mă bucur că am pus mai multe de trei pulpe la făcut.

Îl invita la masă.Se așteptase la orice , numai la asta nu. Făcu ce i se spusese, bucuros că nu era nevoit să înceapă tirada de explicații, nu că ea nu ar fi meritat. În momentul în care, scosese tava din cuptor și o așeză pe aragaz, foame îl lovi cu putere în stomac. Uitase de foame, oboseală și alte alea. Simțea aroma pulpelor de pui și carnea moale topindu-i-se în gură.

  • Bere sau vin ?

Nu-l lăsă să răspundă. Așeză pe masă două beri, și își concetrară amândoi atenția asupra mâncatului. O studia din când în când cu coada ochiului. Ar fi trebuit să se simtă incomod, să ia masa cu o străină, după atâta timp. Nu simțea nevoia ca trecutul să –i bântuie prezentul. Chiar și o persoană cu care nu discutase mai multe de câteva ori pe parcursul anilor. Fusese acolo, dar nu îndeajuns ca el să îi atenție mai mult decât era necesar.

  • Arăți ca naiba …

Afirmația mai că-l făcu să se înece cu gura de bere pe care o dăduse pe gât cu câteva secunde în urmă. Era o întrebare acolo, pe care el avea să o evite.

  • Bine, fără discuții în timpul mesei.

De ce avea impresia că ea se distra ? Își termină porția în tăcere, mintea lovindu-i-se de n șpe mii de explicații și moduri în care să încheie seara cât mai cu tact posibil. Avea să fie doar o seară ciudată, pe care urma să o lase în urmă. Nimic mai mult.

  • Bănuiala mea e că Ana te-a trimis aici. S-a gândit că garsoniera o să fie goală săptămânile astea. Ea cu Ioana fiind plecate, și eu … urmă o pauză pe care el nu știu cum să o interpreteze, dar nu comentă nimic… Sunt aici acum, pentru că aici locuiesc. E garsoniera mea. Aveam de gând să curăț puțin locul , înainte să se întoarcă fetele și eu să mă întorc… uhmm.. acasă.

Acasă. Iși simți stomacul greu. Nu era nevoită să-i dea explicații și totuși. Ea făcuse primul pas. Se simți ca la confesiune.

  • O să plec de pe capul tău , înainte ca seara să se încheie. N-aș fi venit dacă aș fi știut. Ana nu mi-a zis nimic. Se presupunea că o să fim doar eu cu ea Crăciunul ăsta. … ridică din umeri ca și cum afirmația nu l-ar fi rănit.
  • POți rămâne. N-am să te scot într-o noapte ca asta afară, la căutat de hoteluri. Oricum, mai sunt 3 zile până la Crăciun. Mă îndoiesc că o să găsești prețuri rezonabile. POți rămâne cât vrei. Cine ar fi ghicit ? Prinsă cu tine într-o garsonieră. – ultimele două propoziții le mârâise în barbă în timp ce spăla vasele.

Cam atât cu seara ciudată lăsată în urmă. În următoarele ore, în timp ce își masa mușchii spatelui sub duș și mai apoi spălându-și dinții , se întrebă de ce rămase. De ce nu-și luase bagajul din momentul în care pusese furculița jos și dispăruse în noapte. Dispăruse în noapte ? Zâmbi strâmb în oglindă.

În momentul în care păși în cameră, își primi răspunsul. Maia stătea aplecată scotocind ceva în lada de la pat. Purta un tricou larg, peste o pereche de colanți negri, ce i se mulau al naibii de bine pe coapse. Își trecu palmele peste față, oftând din toți rărunchii. Firar’al naibii ! Cam atât cu oboseala și somnul.

  • Oh , aici erai. Ajută-mă cu asta.

Își feri părul din ochi, trecându-și o șuviță după ureche, trase de o pernă și o aruncă înspre el. Urmată de încă două.

  • Ce faci acolo ? Construiești un fort ?
  • Bănuiesc că nu ai sac de dormit, iar eu n-am de gând să te pipăi la noapte sau să mă las pipăită.

Cuvintele ei aruncate la întâmplare, îi făcu sângele să pompeze ceva mai greu în vene. Așeză pernele între ei, și își trase plapuma peste cap. Era doar o grămăjoară de oase fragile în mijlocul așternuturilor. Se mută pe partea lui de pat, încercând să se foiască cât mai puțin. Ar fi vrut ca liniștea și întunericul nopții să-l cuprindă la fel de repede ca pe ea, și să adoarmă, dar rămase zgâindu-se  la fâșiile de lumnină ce se strecurau pe sub perdele. Era atât de prins în gânduri, ca în plasa unui păianjen, că tresări când îi auzi glasul limpede, fără urmă de somn în el.

  • N-o să dormim în noaptea asta, așa-i ?

If only it could

There was a long night ahead of her. It was only eight o’clock. There were 20 minute left till the damn buss arrived. The rain was pouring, and her bones ache. She was too tired to pay attention to the shiver that shot through her spine. With the music pounding in her ears, and her eyes locked on the phone, eating the story word by word, she locked herself. She couldn’t care less about the people surrounding her. She just wanted to go home, take a hot shower, get cozy, a cup of tea, a few more pages and maybe some sleep.

There was a minute there, she needed to take a breath of fresh air. It happened sometimes, when the story got through her. So she lift her head, and her heart skipped a beat. For a fraction of a second, she saw his face. His eyes were watching her. Or so she thought.

Her vision become blurry, as he passed by. Her entire being wanted to fallow his steps. To make sure that he wasn’t a trick of her foolish heart. But still, she stood steady, her mind blank.

It was only, when she got home and locked the door behind, that her feet crumbled like a pack of cards beneath her. She hated the way she would obsess over him, over and over again, till there was no more pain, no more tears. Only numbness.

She didn’t remember for how long her back leaned against the front door, her knees up to her chest, thoughts spinning in her head, without any direction. She shook them off, steadied herself, and peeling her clothes of, hit the shower.

She felt grateful about the way water washed away every bit of emotion. If only it could wash away the past.

-Prezent –

Perdeaua flutura umflată de curent, umplând salonul cu iz de furtună. Oftă și își privi ceasul. Era seară, devreme, iar după o zi agitată, holul nu era foarte aglomerat. Târșâit de picioare și miros de cafea, temperatura joasă, de la aerul condiționat și câteva scâncituri ici-colo. Își înăbuși un căscat, și intră în vestiar să se schimbe. Mirosul de clinică, de medicamente, îi invadase pielea. Își lovi umerii cu pumnul, căutând să scape de tensiunea care se instalase acolo de câteva ore.

Câteva minute mai târziu, păși în aerul răcoros și inspiră cu poftă. Norii se adunaseră deasupra orașului, grei și cenușii. Ochii i se luminară sub sclipirea rece a fulgerului care amenința să rupă cerul în două. Fiecare fibră din ființa ei cerșea ploaia, după zilele caniculare care lăsaseră orașul fără vlagă.

Cu coada ochiului suprinse bărbatul care-și împărțea sandvișul cu cerșetorul. Erau așezați într-un colț de stradă, pe asfaltul încă păstrând fierbințeala zilei, sporovăind despre nimicuri. Simți părul de pe ceafă ridicându-i-se.

Rămase locului, studiindu-l. Nu-l mai văzuse până acum. Și îi știa destul de bine pe cei din împrejurimi. Ura când lucrurile se complicau, și trebuia să renunțe chiar și la cei care ar fi promis multe. Și-a lăsat mintea să cutreire în construirea unor posibile realități, iar când străinul și-a luat rămas bun de la cerșetor,  s-a grăbit să-l prindă la semafor, riscând.

  • Știi nu multă lume face, ce tocmai ai făcut tu, și îi zâmbi încurajator.

Știa că joacă la sigur. Începutul unei conversații nu prezentase a fi nici o problemă pentru ea. Niciodată. Ca și cum ar fi pocnit din degete, un truc de magie, și oamenii se avântau în a-i povesti toate nimicurile. Lega ușor prietenii. Poate pentru că se simțeau în siguranță în preajma ei. Nu a înțeles niciodată cum funcționau lucrurile, dar asta nu însemna că-i păsa.

  • Păi nu e mult, plus că unii din ei au niște povești uimitoare în spate, îi răspunse străinul și se avântă în a-i povesti despre toți oamenii străzii pe care-i cunoscuse și lucrurile care le învățase alături de ei.

Dar mintea îi era acum departe, iar cuvintele lui se izbeau de ea fără să o mai atingă. El avea să fie ultimul. Penultima piesă care să întregească cercul. Avea să-l prindă așa, momentul perfect, înainte ca Răul să-i întineze sufletul și să ajungă ca ei. Avea să-l salveze. Aveau să devină familia perfectă.

Când prima picătură de ploaie i s-a așezat pe obraz, nu rămase în ea nici o urmă de îndoială că lucrurile aveau să se schimbe curând. În timp ce el continua să povestească entuziasmat, a scos din geantă o brioșă și cu un zâmbet de anticipare i-a oferit jumătate. A acceptat-o bucuros, și înainte să realizeze ce se întâmplă cu el, ceața i-a pus stăpânire pe privire, iar corpul a început să-i alunece spre visare.

  • Ești bine? l-a întrebat cu un zâmbet răutăcios în privire, aruncându-i brațul după umărul ei.

A dat să-i răspundă, dar limba i-a devenit brusc prea grea și cuvintele i s-au oprit pe buze.

….

L-a întins pe masă, în camera semiobscură. I-a legat mâinile și picioarele, apoi și-a îmbrăcat mâinile într-o pereche de mănuși chirurgicale. Fluiera ușor, un cântec din copilărie, trecând ața neagră prin ac, și cosând buzele străinului, le potrivi într-un zâmbet macabru.