Feeds:
Articole
Comentarii

-Prezent –

Perdeaua flutura umflată de curent, umplând salonul cu iz de furtună. Oftă și își privi ceasul. Era seară, devreme, iar după o zi agitată, holul nu era foarte aglomerat. Târșâit de picioare și miros de cafea, temperatura joasă, de la aerul condiționat și câteva scâncituri ici-colo. Își înăbuși un căscat, și intră în vestiar să se schimbe. Mirosul de clinică, de medicamente, îi invadase pielea. Își lovi umerii cu pumnul, căutând să scape de tensiunea care se instalase acolo de câteva ore.

Câteva minute mai târziu, păși în aerul răcoros și inspiră cu poftă. Norii se adunaseră deasupra orașului, grei și cenușii. Ochii i se luminară sub sclipirea rece a fulgerului care amenința să rupă cerul în două. Fiecare fibră din ființa ei cerșea ploaia, după zilele caniculare care lăsaseră orașul fără vlagă.

Cu coada ochiului suprinse bărbatul care-și împărțea sandvișul cu cerșetorul. Erau așezați într-un colț de stradă, pe asfaltul încă păstrând fierbințeala zilei, sporovăind despre nimicuri. Simți părul de pe ceafă ridicându-i-se.

Rămase locului, studiindu-l. Nu-l mai văzuse până acum. Și îi știa destul de bine pe cei din împrejurimi. Ura când lucrurile se complicau, și trebuia să renunțe chiar și la cei care ar fi promis multe. Și-a lăsat mintea să cutreire în construirea unor posibile realități, iar când străinul și-a luat rămas bun de la cerșetor,  s-a grăbit să-l prindă la semafor, riscând.

  • Știi nu multă lume face, ce tocmai ai făcut tu, și îi zâmbi încurajator.

Știa că joacă la sigur. Începutul unei conversații nu prezentase a fi nici o problemă pentru ea. Niciodată. Ca și cum ar fi pocnit din degete, un truc de magie, și oamenii se avântau în a-i povesti toate nimicurile. Lega ușor prietenii. Poate pentru că se simțeau în siguranță în preajma ei. Nu a înțeles niciodată cum funcționau lucrurile, dar asta nu însemna că-i păsa.

  • Păi nu e mult, plus că unii din ei au niște povești uimitoare în spate, îi răspunse străinul și se avântă în a-i povesti despre toți oamenii străzii pe care-i cunoscuse și lucrurile care le învățase alături de ei.

Dar mintea îi era acum departe, iar cuvintele lui se izbeau de ea fără să o mai atingă. El avea să fie ultimul. Penultima piesă care să întregească cercul. Avea să-l prindă așa, momentul perfect, înainte ca Răul să-i întineze sufletul și să ajungă ca ei. Avea să-l salveze. Aveau să devină familia perfectă.

Când prima picătură de ploaie i s-a așezat pe obraz, nu rămase în ea nici o urmă de îndoială că lucrurile aveau să se schimbe curând. În timp ce el continua să povestească entuziasmat, a scos din geantă o brioșă și cu un zâmbet de anticipare i-a oferit jumătate. A acceptat-o bucuros, și înainte să realizeze ce se întâmplă cu el, ceața i-a pus stăpânire pe privire, iar corpul a început să-i alunece spre visare.

  • Ești bine? l-a întrebat cu un zâmbet răutăcios în privire, aruncându-i brațul după umărul ei.

A dat să-i răspundă, dar limba i-a devenit brusc prea grea și cuvintele i s-au oprit pe buze.

….

L-a întins pe masă, în camera semiobscură. I-a legat mâinile și picioarele, apoi și-a îmbrăcat mâinile într-o pereche de mănuși chirurgicale. Fluiera ușor, un cântec din copilărie, trecând ața neagră prin ac, și cosând buzele străinului, le potrivi într-un zâmbet macabru.

Featured image

S-a frânt pana în două

și-a pătat coala albă

cuvintele amestecându-se sub degetele flămânde

S-au lăsat rândurile

sub greutatea gândurilor

încâlcind amintirile într-un ghem

S-a pierdut povestea

purtată-n lung și-n lat de timp

distorsionând amintirea.

: )

Featured image

Her naked body was blurry under the water. Her lungs screamed for air, anguish pressing her chest, but she refused to let go. She held herself, stubbornly,  at the bottom of the bathtub. The few minutes she’d laid there felt like hours.

The sound of music, she’d let play, came as mumble constantly hitting the bathtub, but never piercing trough it. The only sound she was aware of, was the beats of her heart, smashing angry against her ribcage. She felt the urge to let go. Just not be. It was her way of punishing herself.  She felt dirty. She felt wrong. Like her skin wasn’t hers. She couldn’t remember the last time she’d laughed for real. The only thing she saw in the mirror, whenever she held the courage to face herself, it was the crease between her eyebrows and the bags beneath her eyes.

She held there till the noises in her head and the throbbing in her temples stop. Until there was nothing, but silence.

By the time she succumbed the pressure, the water had gone cold. She drew a breath of fresh air and coughed, her throat aching.

She reached for the towel, wrapping herself in it, hiding the scars. She wiped in circles, the fogged mirror, revealing a face that looked so strange to her. She locked her gaze into the brown eyes that were staring blindly, whispering “I will breathe. I will think of solutions. I will not let myself break. I will simply breathe. I am enough.” hoping, that one day she’ll start believing.

Featured image

Nu pot să dau glas cuvintelor

care-mi stau agățate pe vârful limbii

pentru că rănesc.

Mă sufocă disperarea cu care caută eliberare

și consecințele mă-nchid în mine

 mintea-i febrilă și sufletul bolnav

sub greutatea lor.

Featured image

N-am presupus niciodată

că viața e ușoară

nu era ceva ce-aș fi făcut

pentru că sunt lucruri

în interiorul meu

care sunt pregătite să lupte.

N-am cerut să fie mereu soare

pentru că știu

cum se agață de sufletul meu

melancolia

când ploaia mă caută

la geam

și cum gândurile mele devin mai mult de atât

de parcă și-ar lua aripi

și-ar întâmpina-o fericite

fără fărâmă de regret în ele.

Nu m-am gândit niciodată

că zilele mele vor fi mereu pline

de zâmbet și culoare

pentru că

în momentele de singurătate

m-au căutat cuvintele

și-am construit povești cu ele

lumi în care n-am visat nicicând

c-o să ajung.

N-am înțeles decât de rareori

ce înseamnă să fii pregătit

să le știi pe toate

în minte

să nu rămână urmă de îndoială

pentru că sunt atâtea întrebări de pus

că mi se împiedică

mintea de ele.

Dar am înțeles

nevoia momentelor

de nesiguranță

de furie

și singurătate

am înțeles

că am nevoie de mai mult de un zâmbet

noroc sau să fiu un știe-tot

ca să ajung persoana

pictată-n mintea mea.

Am înțeles că

chiar și de-o să dau greș

totul stă în modul în care-mi

pun în cap să privesc lucrurile

și în dorința de a încerca

pentru că există mereu o cale

dacă sunt dispusă să încerc.

Lasă-mă s-o iau de la capăt.

Featured image

Eram acolo

între două bătăi de gene

fugărindu-mi visele

înainte de lăsarea nopții

înainte ca întunericul

să înghită

și ultimele fărâme de speranță.

Eram acolo

simțind oboseala

împtrăștiindu-mi-se-n vene

câștigând teren

în fața dorinței de a le cuprinde-n palme.

Eram acolo

între două bătăi de gene

când nebunia

mi-a împrăștiat râsul

în timpane.

Visele prind viață dincolo de gene

nu în vise.

– 12 ani mai devreme –

Auzise povești îngrozitoare despre orfelinatul Only Hope, iar acum, în timp ce asistenta socială o târa după ea pe scările scorojite, inima a început să-i lovească pieptul cu putere și ochii să i se înece sub un alt val de lacrimi. Din exterior, orfelinatul aducea a unul din mausoleele pe care le văzuse de atâtea ori în cimitir. O clădire uriașă, fără lumini la ferestre, care amenința ca odată intrat în interior, să absoarbă din ea fericirea și cele mai frumoase amintiri pe care le păstra ca pe niște fotografii vechi pentru zilele în care disperarea îi întuneca mintea, cu gânduri care nu meritau să trăiască. Cu degetele tremurând, a strâns haina în jurul ei, în încercarea de a opri întunericul să ajungă la ea.

Ușa de la intrare s-a deschis înainte ca cele două ființe să atingă ultimele trepte. O doamnă bătrână, îmbrăcată într-un capot flanelat, le grăbi înăuntru. Înainte să intre în biroul bătrânei, cu coada ochiului zări mișcare. Și-a întors capul precaută, oprindu-și privirea într-o pereche de ochi albaștri care o urmăreau curios. Era o fetiță blondă, ascunsă după scările de la capătul holului, cu un deget așezat pe buze, cerându-i să păstreze secretul. A zâmbit șters, iar înainte să răspundă, asistenta socială a tras-o în încăpere, închizând ușa în urma lor.

S-a așezat cuminte pe unul din scaunele vizavi de bătrână, rătăcind cu o privire goală în întunericul ce se așternea dincolo de geam.

  • Cum te numești domnișoară ? îi distrase atenția bătrâna.
  • Eris, a șoptit cu ochii în poală. Eris Ames.
  • Ei bun , Eris Ames, te poți considera acasă de astăzi înainte. Din moment ce e prea târziu să-ți prezint orarul, sălile și regulile pe care trebuie să le respecți cât timp vei locui aici, te voi conduce direct în camera ta.

I-a cerut asistentei să o urmeze pe hol, lăsând-o pe fetiță singură. Flăcările dansau vesele în șemineu, împrăștiind o lumină palidă în încăpere. Se simțea prinsă. Ceva îi apăsa pieptul, lăsând-o fără suflare. Era oarecum ironic să fie aici, luând în considerare că și ultima fărâmă de speranță îi fusese sfărâmată cu mult timp în urmă. Nu mai era nimic de spus. Nu mai era nimic de făcut. Nu știa dacă de data asta fuga avea să fie de ajuns, sau dacă rămânând aici avea o șansă să supraviețuiască. S-a ridicat resemnată, și s-a apropiat de biblioteca pe care o studiase curioasă cu câteva momente înainte. Și-a trecut degetele flămânde peste coperțile prăfuite, inspirând mirosul cărților. Un miros familiar i-a strecurat un zâmbet pe buze. Dar înainte ca amintirile să-i invadeze mintea, ușa s-a deschis din nou, iar bătrâna i-a întins mâna. A găsit căldură în palma ei, și degete lungi osoase care-i dădeau un sentiment de siguranță.

A urmat-o pe scări, pe holul întunecat, și-apoi într-o cameră a cărei ocupant era fetița cu părul blond. Stătea cu nasul lipit de geam, legănându-și picioarele desculțe deasupra pervazului.

  • Sophia, într-o zi ai să prinzi o răceală de toată frumusețea. Iarăși ți-ai pierdut șosetele?
  • Nu, doamnă Ethel. Cred că au fost furate, a scuturat mirată din umeri.
  • Ei hai coboară. Ți-am găsit colegă de cameră. Cred că tu și Eris o să vă înțelegeți minunat. Și mâine, rezolvăm problema cu șosetele.

A  măturat cu privirea încăperea, scuturând ușor din cap, înainte să meargă la culcare. Odată ușa închisă, liniștea s-a strecurat în fiecare colțișor al camerei, și al întregii ființe a copilei.

Eris a rămas locului, privind-o pe străină cum se apropie de ea, studiind-o din cap până-n picioare. Se simțea ca o intrusă. Se simțea singură. Se simțea ca și cum Sophia putea să o jupoaie de gânduri și să vadă dincolo de aparențe, și asta făcu ca un tremur să-i ia cu asalt șira spinării.

Își încleștă pumnii și îi susținu privirea. Ochi albaștri, gropițe fermecătoare, un nas mic delicat, piele de porțelan. Era atât de perfectă. Semăna cu una din păpușile ce-i ținuseră companie, într-o amintire care părea sustrasă din o altă viață. Se simțea atrasă de ea, ca o molie de flacără. Vroia să-i atingă obrajii, să simtă moliciunea lor, să se convingă că e reală și nu e o altă fantasmă a minții.

  • De ce ai nevoie de psiholog ? o rupse din reverie blonda.
  • Poftim ? bâlbâi Eris, în timp ce coșmarurile zgâriau nemiloase bariera ce le ținea departe de mintea ei. Pentru un moment, avu impresia că o ajunseră din urmă, și simți o nevoie aproape inumană de a se așeza în poziția fetală și să dispară în uitare.
  • Directoarea, Ethel, a spus că ai trecut prin multe. Prin ce-ai trecut ? Și ce s-a întâmplat cu familia ta ?

Nu exista urmă de dispreț în privirea ei, sau teamă. Ci pură curiozitate. O luă pe Eris de mână și o trase pe pat. Se așeză lângă ea pe pernă și își întrepătrunse degetele cu ale ei.

  • Nu contează. Pot să fiu eu familia ta. Poți fi sora mea. Mereu mi-am dorit o surioară, i-a spus senină și visătoare. O să am eu grijă de tine.

În loc să o rupă la fugă, să se facă covrig sau să urle, Eris se simți brusc în siguranță. Ca și cum orice frică s-ar fi evaporat. Sophia era pe cât se poate de reală și atâta timp cât era cu ea, nimic n-avea să o rănească. N-aveau să ajungă din nou la ea. S-a întors pe o parte, privind fascinată chipul păpușii. Avea dreptate. Aveau să fie o familie.

Featured image

The liquid slips down your throat too quick

You were never much of a drinker

So coughs fill your chest

And there’s anguish left behind.

You stare blindly trough the glass

And wonder how you got there

When the wine became an excuse

And since when do you like wine?

There’s a rusthy taste on your tongue

Your mind begins to blur

And your stomach twitches from the fire

There were three halves cup of wine and the rest

You filled it up with tears

And pain.

p.S. Nu căuta perfecțiunea. Nu o găsești aici.  Doar bucăți amestecate din ceva ce-a fost.

I ain’t big on bad dreams, but this past few weeks I can’t seem to shake them off. I think they follow me through the day and when the light falls, they crawl up under my skin and in my mind, showing me, that even If I try to keep myself in one piece, in a twist of a moment, I can fall apart.

Today, I realized that maybe it’s time to stop lying. And face the fact that I’m most likely depressive. Auch! That hurts. But then, I guess, I’ve know it for a while.

On the other hand, I don’t trust myself, or others. And I really did hope it’d be that easy. But it ain’t. Confidence –  it can’t be build over night.

It seems that lately I can’t do anything right. The problems come in waves, and the pain of not knowing how to deal with it, it makes me shrink. I’m a mess.

( tomorrow )

And the only thing that keeps me going, even though I won’t admit it, it’s that little piece of hope buried so deep in my bones, that it itches me every time she scratches to reach the surface.

Failure comes at a price I can’t afford.

Featured image

Poate doar o dată

o dată să-mi dau pielea la schimb

să mă scutur de ea

să respir sub ea fără să mă simt vinovată

o simt nepotrivită

de parcă s-a lărgit

goluri pe care n-aș ști cu ce să le umplu

goluri prin care n-aș vrea să sufle vântul

sau să se strecoare razele de soare

Altădată se strânge în jurul meu

de parcă mi-ar citi gândurile

și nu pot respira sub pielea asta

și mă apucă o furie muribundă de a o smulge

furie care se topește sub neputință

Poate doar odată

o dată să-mi dau pielea la schimb.

Featured image

Umple-mi  mâinile cu vise

dar nu-mi smulge promisiuni de pe buze

Pot să pictez lumi de care să te îndrăgostești

dar n-o să rămân să-ți țin companie

O să caut răspunsuri la întrebările tale

dar n-o să te ajut să trișezi

Descoperă cicatricile care-mi acoperă sufletul

dar nu-mi cere să-ți destăinui poveștile din spatele lor

Dezbracă-mă de piele și de ochi flămânzi

Scrijelește cuvinte pierdute în oase

dar nu-ți fă iluzii că o să rămân

Unele flăcări se sting înainte de răsărit.

Iubiri la întâmplare.

Featured image

Au fost cuvintele aruncate la întâmplare

care au ucis focul

Din ochii plini de trecut

înainte ca scânteiele să se transforme-n speranță

Au fost demonii lui care au dat târcoale alor tăi

îngenunchindu-i nemiloși

Și  te-au făcut să te întorci în tine

cerșind un loc în infernul lui Dante

Care ți-au servit ca și companion

rătăcind veșnic în amintiri.

Minciuni.

Featured image

Oh baby, but monsters are alive

they hide inside your closet

and come out at night.

They crawl in your dreams/mind

and stay out of sight

but trough the day , they make you scream inside.

Their hunger it’s restless

and strikes whenever you lose faith

they feed  upon your fears and leave you breathless.

Dementors.

Featured image

Privesc razele în jocul lor

fugărindu-se la orizont

creând iluzii pentru sufletele grele

Mi se prind în păr

și-n suflet mâzgălesc însuflețite speranță

îmi saltă buzele într-un zâmbet strâmb

colorând ochii în dans

E ceva pierdut în mine, ce se scutură de praf

și găsește drumul spre casă

plămânii mi se umplu de aer proaspăt

Am și ziua de mâine.

Featured image

Te recunosc, dar nu-ți văd chipul

E o încâlceală de coșmaruri

Ai mai fost aici, urmărindu-mă

Cărând după  tine toate umbrele

 Pe care le-am sfărâmat în lumina soarelui

Le-ai prins în lanțuri

Și târându-le, te strecori în întuneric

N-am arme să te frâng, imagine uitată

Nu pot să mă ascund, și fuga e tot ce am

Picioarele-mi rămân în urmă

Piele, ligamente, oase, se scurg sub mine

Mă împleticesc, și bâjbâi ca un orb în căutare de sprijin

Dar în întuneric, nu e nimic de care să te agăți

Doar vise sfărâmate, și joc de iluzii.

Temnicerul.

Ruine

Știi cum îți definești viața în funcție de momentele alea care ți se par cruciale pentru viitorul tău și persoana pe care ți-o imaginezi că o să ajungi; ca trecerea de liceu și evadarea din orășelul în care ai trăit o viață întreagă și în care simți că nu mai poți respira, unde toți se cunosc între ei și trăiesc etichetați după felul în care câștigă bani,se  îmbracă, mănâncă, merg în vacanțe, respiră; sau intrarea la facultate, emoțiile  primei zile sau a primei taxe, o nouă ”casă”, noi prieteni, noi drumuri, primele examene, prima restanță, absolvirea, licența, primul job, renunți sau continui ?, te muți peste mări sau te supui legilor stupide?,  te legi la cap împreună cu iubirea vieții tale sau vă gândiți că e timpul să o luați pe cărări diferite, vei ajunge tipa aia fericită cu un job acceptabil și o familie grozavă sau vei sfârși ca vecina de la 2, singură la 50-60 plângându-ți de milă? (sau cel puțin pentru unii din noi).

Sunt imagini cultivate de media, definirea unor pași prin care trebuie să treci și pe care trebuie să-i depășești cu fruntea ridicată… și de cererea de pe piață pentru un salar care să te țină la suprafață, din care să-ți permiți chiria și utilitățile și poate să ai și ceva de pus pe masă.

Așa că lucrurile mici devin importante.

Per general imaginea e aceeași, e ori albă ori neagră. Nu poți să fii un lucru și să-l ceri și pe celălalt.

Așa că, aici sunt. Ultima sută de metri (efectiv) înainte de licență (neterminată) și cu un weekend departe de ”viață”. Într-un loc în care grijile mi se par atât de departe, și toate acele idei despre cum să nu o dau în bară, cum să nu-i dezamăgesc pe cei din jur, cum să trag de mine să nu intru în depresie pentru că nu poți să nu fii licențiat și să te aștepți să ai un job din care să câștigi peste salarul minim de economie; n-au loc în mine.

Aici nu știu cum să-mi fac griji că lucrurile îmi alunecă printre degete și că e al naibii de greu să mă redresez după. E presiunea societății și a regulilor care îi fac pe cei mai mulți dintre noi să fugă. Nu pot să mă imaginez să nu-mi dau licența acum, și să vreau să fug. Nu pot să-mi imaginez o eu care stagnează și nu știe o cale să se adune și să revină pe calea corectă.

Calea corectă… ??

Pot să mă prefac curajoasă, pot să înghit în sec, pot să zâmbesc și să cred că asta nu o să mă afecteze. Pot să joc teatru.  Iar tu, cititorule, poți să te strâmbi, poți să mă judeci, poți să spui că nu o să conteze, poți crezi ce vrei când o să citești rândurile astea, dar pentru mine contează. Contează să nu-mi dezamăgesc părinții și prietenii, și mai mult de atât pe mine. E singurul lucru pe care pot să-l fac până când o să fiu pe propriile mele picioare. Atunci o să-mi permit să dau chix, pentru că atunci n-o să mă simt datoare nimănui. Dar pentru moment, am o datorie față de cei care n-au renunțat la mine, și care văd în mine mai mult decât o să pot vedea eu vreodată.

Știu că lucrurile nu sunt ușoare, și că pentru cei mai mulți dintre noi viața e … așa cum e, și că sunt făcută să-mi muncesc fiecare fibră din mine pentru viața pe care o vreau. N-am zis că renunț. Doar că nu știu cum o să fiu eu fără licența dată și trecută acum.

Cine sunt eu ?

Featured image

Nu sunt numele meu care e al naibii de comun,

Nu sunt chipul meu cu trăsături pe care refuz să le caut în oglindă,

Sau picioarele mele care se încurcă în pași și aleargă pe drumurile altor oameni.

Nu sunt ochii mei care văd o mie și una de lucruri, dar care refuză să vadă în mine,

Sau mâinile mele cu degete scurte, și unghii pictate în nuanțe nud.

Nu sunt vârsta mea,care desigur în buletin e trecută ca la carte, da-n suflet…

Sau greutatea, de care toată lumea a ajuns să fie atât de obsedată.

.

.

Sunt… gândurile care mă bântuie în miez de noapte,

și poveștile pe care lacrimile mele le desenează pe obraji când nu mă vede nimeni.

Sunt… cărțile pe care le devorez stând într-un colț al fotoliului,

și melodiile pe care le ascult când lumea mă apasă.

Sunt… citatele după care-mi definesc zilele/sentimentele,

și rândurile pe care le scriu atunci când copilul din mine nu știe cum altfel să se exprime.

Sunt toate lucrurile pe care le refuz, dar le urmăresc cu convingere.

Sunt toate lucrurile pe care le iubesc, dar le țin la distanță.

Sunt toate ”eu”, pe care ceilalți o văd în mine.

Sunt o mie de mine , într-un singur eu.

.

.

Mai exact, cine sunt eu ?

Și de ce aș vrea să mă definesc, când pot să fiu atât de multe?

Eu nu am definiție. Nu pot fi limitată la un singur cuvânt.

Featured image

Fâșii de lumină îmbracă întunericul în fantasmele minții

și mă smulg nemilos din vise.

Picături de transpirație îmi sărută fruntea

și anxietatea se strecoară-n oase.

Gândurile  pulsează disperate-n vene

și în mușchii încordați.

Cearceafurile se strâng sub respirația agitată

și pătează ochii-ncețoșați.

Featured image

Cât de strâns ții de bucăți, pentru că nu ești pregătit să te dărâmi ? Ca un clovn, cu pantaloni extra size, te târâi după tine, îndesând zilele și anxietatea în buzunarele pe care nici tu nu știi de unde le mai scoți. Și trântești un zâmbet, și o mască, că oricum.. cine are timp să se uite sub n șpe mii de straturi ?

Și cum se face că fiecare lucru mic (un schimb de replici stupide, un cuplu zâmbindu-și în autobuz, un copil strângând în brațe jucăria preferată, cățelul vecinului, tipul drăguț din stație care deși e cu 2 ani mai mic ca tine și miroase de-ți vine să-l lingi) îți aduce aminte de gândurile pe care azi dimineața le-ai îndesat sub pernă, de sentimentele după care tânjești de o veșnicie și când te împung lacrimile în mijlocul zilei, strângi ca naiba din dinți și faci mișto de tot ce apuci, pentru că doar n-o să te apuci să te cânți în văzul lumii.

Cum evadezi din mintea ta, care e atât de aglomerată de nu mai ai loc de tine, care te face să te ghemuiești în fiecare zi sub plapumă și să schimbi viața pe o fracțiune de moment pe plajă? Când întunericul nu ți se mai pare greu și umbrele joacă în tine șah? Cum reacționezi când încetezi să te mai minți că asta o să dureze încă puțin și totul o să fie iar bine și o să încetezi să zâmbești forțat, când ți se întamplă de mai bine de 2 ani ?

”Ești doar om.” – nu ajută. Nu ești ”doar om”, când te târăști de pe o zi pe alta, cu mintea aiurea, cu gândurile care-ți erodează fiecare fibră, când nu ești pregătit să cedezi și-ți împingi cadavrul ambulant mai departe. Rămâi doar cu oasele, sforile și depresia.

  • Eu cred că a pierdut controlul. Mi-am imaginat că la început era ușor de lucrat cu noi ,eram niște semințe prinse în sfere protectoare. El ne șoptea despre lumea pe care a creat-o și rolul nostru în ea. Nu sunt încă convinsă că nu ne-a iubit, sau ce-a făcut e din pură răutate. Cred că se simțea singur. Și mai zic că după ce ne-a eliberat, ne-a pierdut. Sau cel puțin pe o parte din noi. Simțeam și eram conștienți de propriile acțiuni. Așa că am început să le împingem până la extreme. Apoi a pierdut controlul. Poate că e încă pe undeva pe acolo. Un om mare într-o lume mică. Îl încearcă uneori câte un sentiment de iubire, și vrea să -și amintească cum era când încă eram ai lui. Eu una îl consider egoist. Cred că a creat mai mult haos decât frumusețe.

21

Featured image

” Oficial sunt major în orice țară.” – ăsta e sigur primul lucru care-ți trece prin cap când împlinești 21. Și pentru o vreme e grozav.

Mai devreme sau mai târziu, te izbești de realitate, și te trezești că lucrurile îți scapă de sub control. Și ești prins în vârtejul ăsta fantastic de sentimente contradictorii. Facultatea îți mănâncă zilele, și profii te presează să-ți termin cel puțin primul capitol de licență înainte să ai timp să te dezmeticești. Pentru că nerăbdarea de a-ți înmâna diploma, de a te pregăti pentru viața de adult și de a nu-ți rata viitorul îi face pe cei din jurul tău să te sufoce. Și partea cea mai drăguță e că tu nu ești 100% conștient de ce se petrece în jurul tău. Funcționezi pe pilot automat o vreme.

Eu una știu sigur că încă sunt blocată pe pilot automat. Efectiv am și nu am timp. Să ai 21 nu e chiar floare la ureche, cel puțin nu pentru ce-i care se chinuie să-și adune existența într-o grămăjoară de minciuni, că lucrurile vor fi super roz și extra sclipici și că nimic nu poate merge rău.

  • la 21 nu e nevoie să le ai pe toate descurcate. Timpul și cu puțin ajutor de la tine o să o scoateți la capăt. Și dacă nu obții slujba pe care o visez imediat ce ți-ai luat diploma, nu te stresa. Nu poți să le ai pe toate doar printr-o bătaie din palme ( asta în cazul în care nu ai făcut rost de lampa lui Aladin ). Încetează să te compari cu ceilalți. Ce o să obții , cum o să obții și când – o să fie doar în ritmul tău.
  • încetează să controlezi viitorul. Nu poți fi frustrat pe orice lucru pe care nu-ți iese. Nu are rost să te îneci în disperare și frică. ( Să-ți fie frică e normal, să plângi când simți că toți în jurul tău au ceea ce vrei și ție nu-ți iese nicicum – e ok. Frica te consumă, îți răpește zâmbetul și nopțile te ține treaz. ) Dacă ai reușit până aici, te vei descurca și de acum încolo. Nu ești singurul în situația asta, deși știu că nu-ți place.
  • doar pentru că nu ai prieten și ești singură de ceva vreme, nu e cazul să dai în extreme. Poate ai nevoie să te acomodezi cu tine. Știu că e o mare chestie să nu fii singur/ă la 21 sau la oricare altă vârstă , pentru că în general oamenii nu înghit asta foarte bine, și văd în tine o realitate distorsionată, ca și cum e ceva în neregulă cu tine. ” De ce nu ai prieten? Cum poți să nu ai prieten? ”. Pe buneeee ? Daca ție îți e ok așa, de ce ai vrea să schimbi asta ? ( Când îmi fac griji că ”la dracu am 21, poate e cazul să prind și eu ceva în plasă , e nasol să fii singur” – îmi amintesc de zilele în care nu am chef efectiv de nimeni și nimic. Nu am chef să-mi tencuiesc fața, nu am chef să impresionez pe nimeni, nu am chef să fiu drăguță , nu am chef să …. Sunt liberă să-mi petrec weekend-urile în pijamale, cu părul în toate direcțiile, cu o carte în mână sau un film cheesy, cu ochii de raton, să nu fiu obligată să răspund la telefon sau la mesaje stupide, să gătesc și pentru altcineva (când eu am chef de inghețată , înghețată și uhm , da înghețată. )
  • râzi mai mult și bucură-te de clipele furate. La asta sunt buni prietenii. Și dacă ești genul care preferă calitatea în detrimentul cantității, ei bine atunci deja știi persoanele pe care te poți baza oricând.
  • poți să privești înspre viitor și să nu vezi nimic. Uneori viața are grijă să-ți așeze în cale lucrurile de care ai nevoie. Doar rămâi în prezent, respiră și lasă-ți timp să digeri fiecare moment prin care treci sau senzație pe care o trăiești.

Poate că nu o să le descurci pe toate și la timp, dar nu îi lăsa pe alții să te convingă să faci lucruri pe care tu nu vrei să le faci. Și când o să simți că lucrurile se complică și uiți să respiri, întoarce-te la momentele care te făceau să respiri și să fii fericit. Asta o să-ți asigure cel puțin o parte din siguranța că unele lucruri se întâmplă pentru că ai nevoie să înveți să apreciezi ce ai.

P.S: ăsta-i mai mult un reminder, pentru o eu mai matură sau o eu disperată. :))