24 de ore ( part 8. )

Simțise aerul rece de cum coborâse primele trepte. Se freca de picioarele lui asemeni unei pisici alintate, trezindu-i fiori pe șira spinării. Mișcări de umbre, șoapte vagi, miros de ceară topită. Inima îi bătea rapid, mușchii contractându-i-se la fiecare mișcare. Înainta încet spre mijlocul încăperii cu faldurile pelerinei negre foșnind ușor.

Era doar un copil ce visa să-și urmeze tatăl pas cu pas, să devină ca el. În seara aceea măștile căzuseră. Fețe cunoscute îl priveau, stând în cercul format din pelerine roșii care străluceau asemeni focului în lumina lumânărilor. Trase adânc aer în piept, și șopti jurământul așa cum îl învățase tatăl său cu câteva nopți înainte. Avea dreptul la Ordin. Prin venele lui , curgea sângele a sute de generații care protejaseră cheia. Acum era rândul lui.

Zâmbi slab când termină. Închise ochii,și așteptă. Auzi pași apropiindu-se de el , apoi liniște. Nu se mișcă, ținându-și respirația. Întinse mâna tremurând ușor. Simți fierul încins, și mirosul de piele arsă. Lacrimi curgeau pe chipul lui palid, iar buzele i se albiseră, dar se ridică clătinându-se ușor, nevrând să trădeze durerea ce-i făcea trupul să se aplece ca săgetat de mii de sulițe. Dar puterea de după nu se compara cu puținul sacrificiu pe care îl făcuse în seara aceea.

Antrenamentele de după îl făcuseră bărbat în ochii tatălui , și un luptător respectat în rândul Ordinului. Excelase în fiecare luptă până în ziua în care întâlnise Cheia. Tocmai ce împlinise 28 de ani , iar cadoul fusese Ea. O puștoaică arogantă care-i furase inima, doi ochi migdalați , colorați sub mâna destinului, care-i aruncaseră sufletul în mijlocul furtunii, acolo unde corăbiile se scufundă odată cu venirea zorilor.

Reveni în prezent atras de zgomotul pașilor ce se îndreptau cu rapiditate spre el. Trase piedica pistolului, se întoarse și ținti. Sunetul răsună în văzduh, pierzându-se într-un ecou slab. Dar Alex, încremeni cu pistolul în mână, zâmbetul de anticipare transformându-i-se într-o grimasă.

Read Full Post »

24 de ore ( part 7. )

” Fragmente de inimă… ei le numesc poezie.”

Se  uita perplex la ecranul telefonului, urmărind agasat punctul roșu care clipocea constant ca și cum nimic nu iar fi putut zdruncina liniștea. Nici urmă de Agnes. Urcă scările de marmură, apoi privi în jur. Se crăpa de ziua, la orizont soarele trimițând reflexii aurii asupra orașului. Curând forfota obișnuită avea să se ridice din ultimele rămășițe ale nopții ca un nor de praf, împânzind întreg orașul.

Înjură printre dinți și se îndreptă spre mașină. O rază de soare i se agăță de gene. Clipi des și își lăsă privirea în jos. O dâră de sânge se contura sub picioarele lui. La un metru mai încolo, în umbra unui stejar, bucăți din telefonul lui Agnes erau răsfirate pe asfaltul rece. Inima începu să i se zbată nevrotic, în ritm crescendo. Atâta putere încătușată într-un suflet ce risca să fie spulberat, fiindcă zidurile construite de-alungul anilor se fisurau acum cu o viteză amețitoare.

Simți agitația vântului și foșnetul tremurând al frunzelor. Își strânse palmele în pumni, și cu ultimul gram de voință încercă să-și controleze bătăile inimii. Picuri de transpirație îi înghețaseră pe gât, alții pătând cămașa albă ce părea că i se lipise de trup încercând să-l protejeze de ochii ce-l priveau din umbra stejarilor. Făcu câțiva pași înapoi, trecându-și degetele peste pistol.

Era încordat ca un arc. Nu experimentase în viața lui nimic asemănător, deși de când o cunoscuse pe Agnes nopțile lui se tranformaseră în zi. Cu toate astea, nu-și regretase niciodată decizia luată cu mulți ani în urmă, în seara aceea când descoperise adevărul despre tatăl lui și despre cheie. Seara în care Ordinul i-a încredințat secretele unei lumi învăluite în umbre și povești tatuate pe brațele timpului. Decorul se schimbă în jurul lui, întorcându-se în trecut.

Read Full Post »

24 de ore ( part 6. )

Timpul, o săgeată, venită din depărtări, odată cu lumina, pentru a face posibilă cunoaşterea. 

Mariana Fulger

Bătăile inimii i se mai potoliră , dar degetele continuau a i se strânge spasmodic în pumni, formând mici semiluni în palme. Firicele de sânge începură a se prelinge pe gât, pătându-i hanoracul. Îşi înăbuşi un ţipăt , iar ochii i se măriră de spaimă.  Amintirile care îi năpădeau acum în minte, flashback-uri a tot ce trăise până acum, o făcură să-şi strângă genunchii la piept, să-şi acopere urechile cu mâinile tremurânde, într-o încercare disperată de a opri avalanşa care ameninţa să o cuprindă în ghearele ei îngheţate.

Trecut.Prezent.Viitor.

Trecutul a mii de generaţii , deţinători ai unei lumi ascunse, taine a căror realitate poveştile o contorsionaseră de-alungul timpului, lăsând în urmă un simplu joc pentru amatori sau curioşi; oameni care iubeau fuga după fantastic.

Prezentul strecurat în privirea lui, în atingerile nevinovate care îi furau răsuflarea, care îi făceau inima să-i tremure de fericire, în aventura pe care o împărţeau încă de la începutul formării cercului, dar care apărea mereu sub forme diferite.

Viitorul care răpea speranţa, insufla teama, prindea în mrejele lui inocenţa unor copii maturizaţi înainte de vreme, purtând pe umerii goi povara unui trecut care le decise demult destinul.

„Alex…”, cuvântul care îi părăsi buzele, într-un zbor de păsări descătuşate sfâşie bariera zorilor , iar soarele se ivi răzleţ pe albastrul în nuanţe de cenuşiu, ca şi răspuns la geamătul gutural ce străpunse aerul rece al toamnei, lăsând razele aurii să-i mângâie obrajii , din care culoarea se scursese lăsând în loc o paloare ivorie, într-un fel de speranţă falsă, ce-i alimenta sufletul tulburat.

Ochii îi scânteiară puternic, preluând sclipiri aurii, apoi se săltă în capul oaselor cuprinsă de un nou val de senzaţii ameţitoare.

” Numele meu e Agnes Fosille. Şi astăzi e ziua în care am murit, și m-am născut din nou.”

Read Full Post »

24 de ore ( part 5. )

Motorul BMW’ului prinse viață tremurând zgomotos, protestând. Mâinile i se strânseră pe volan, încheieturile devenindu-i un alb macabru. Apăsă ca înebunit accelerația, părăsind umbra în care era cufundată de obicei mașina. Pe ecranul telefonului un punct roșu clipocea constant. ”M-au găsit…” – mesajul îi răsuna în minte asemeni unui ecou, care-i răscolea întreaga ființă. Demoni din trecut, pășiră triumfători în lumină, estompând zâmbetul ei , pe care îl… O lacrimă i se prelinse în neștire pe obraz. Oh, la naiba ! Ce rost avea să mai ascundă asta ? Cât timp avea să se mai mintă ? O iubea. Îi iubea spiritul vesel, și curajul de a-și înfrunta temerile.

– Haide Agnes. Intră în casă … , o privea zâmbind, admirându-i încăpățânarea. 

Își deschise brațele, și se aventură chicotind în ploaie. Deși buzele îi tremurau, conștientă de propriile-i temeri, ochii ei sclipeau adânciți în întunericul care-i contura trupul firav.  Când cerul păru să se despice în două, sub săgețile de foc ale fulgerelor, Agnes se opri, ascultând , așteptând cu mâinile lipite de trup, ca frica să prindă contur în interiorul ei. Tunetul aruncă noaptea într-un vârtej de scântei și zgomote înfundate. Țipătul ei îl făcu să acționeze, ca hipnotizat, într-o clipită , brațele lui înconjurând-o. 

Se întoarse spre el cu ochii ei ciocolatii mari, și îl îmbrățișă. Când se desprinse de el, pe chipul ei mărunt, picurii de apă dansau sărbătorind reușita ei.

– Am reușit ! începu să râdă , iar el i se alăturase.

Acum, străbătând străzile pustii, slab luminate de felinarele care pâlpâiau fără voință, plângându-i durerea, cu inima gonindu-i în piept, acele clipe pline de o magie instabilă, păreau pierdute în negura timpului. Prea departe pentru a le atinge, prea departe pentru a le simți.

Read Full Post »

24 de ore ( part 4. )

Nu simți durere, ci doar șocuri calde care îi trimiteau gândurile într-un soi de ceață care se împânzea în jurul ei scufundând-o asemenea unui val care scaldă un țărm.

Fără lumină, fără sunete, fără simțuri.

Suspendată într-un vid al unui univers paralel cu realitatea pe care o cunoștea ea. Liniște; o liniște goală. Stafiile trecutului îi umpleau goliciunea searbădă a prezentului. Sau ceva ce semăna cu el. Nu era prea sigură. Trecutul și prezentul se împleteau fără zgomot în jurul ei, pentru că nu exista competiție.

Dar ceva din ea se forța să iasă la suprafață. O amintire, care pâlpâia slab, căutând puterea să-i lumineze calea. Cuvintele i se conturară pe buze, mut, acestea arcuindu-se într-o umbră a unui zâmbet pierdut în negura întunecimii în care era cufundată. ” Alex. ”

Apoi totul se schimbă într-o pâclă densă  de fum înecăcios, scormonind înăuntrul ei cu ghiare uriașe , zdrențelindo , făcându-i trupul să se zbată prins în convulsii violente. Simți aerul rece al toamnei cuibărindui-se în piept, și se înecă inpirându-l lacomă.

Nu , nu , nu ! Nu vroia să se trezească. Îi era atât de bine acolo. Departe de o lumea în care zarurile fuseseră aruncate, iar jocul pus în funcțiune, pionii avansând ghidați de mâinile destinului.

Agnes Fosille, descendenta unei puteri grozave, deținătoarea unui secret care avea să schimbe lumea. Cheia unei comori ascunse în inima tainelor străbunilor. Și tot ce-și dorea, era o viață liberă. Poate, nu era demnă de moștenirea ce o primise. Poate măcar de data asta ar fi stat altfel.

Zguduită de amestecul de sentimente ce fierbeau în ea, răbufni asemeni unui vulcan sub presiune. Deschise ochii, și rămase înghețată pentru câteva secunde, care păruseră interminabile. Când trupul ei se obișnui cu bătăile rapide ale inimii, și respirația greoaie, auzul ei începu a țiui alarmat. O voce joasă , șoptită se lansă în ecouri pierdute, izbindu-se cu putere în ea.

” – Am găsit fata domnule, iar ea ne va duce la cheie.. ”

Se spune că atunci când pericolul îți ia sufletul, adrenalina îți curge prin vene ca un val de lavă fierbinte,făcându-te conștient de propriile forțe. Asta… ori  Agnes deținea un secret prin care reușise să-și canalizeze întreaga energie, făcându-și trupul să prindă viață.

Profitând că atacatorul ei stătea cu spatele, prins în conversație,într-un acord tacit cu umbrele nopții făcu câțiva pași nesiguri, luptându-se pentru a rămâne în picioare. Pietrișul scârțâi desconspirator sub tălpile tenișilor, iar bărbatul se întoarse ca ars, în privirea lui flăcările iadului dezlănțuindu-se.

Într-o bătaie a genelor, fuga devenise singura scăpare.

Read Full Post »

24 de ore ( part 3. )

Scena ce se desfășura în fața ochilor săi , părea ruptă din cel mai întunecat coșmar al său. Căderea, șuieratul cutremurător al aerului, și zgomotul înfundat atunci când trupul fetei se prăbuși inert la baza scărilor clădirii, îl lăsară perplex. Zâmbetul îi pieri, iar chipul îi prinse o nuanță neomenească de alb, din obraji scurgândui-se orice urmă de culoare.

Se sfârșise…

Suspendat într-o buclă de timp, scena se repeta neîncetat , mintea lui scotocind după o cale de a reda timpul înapoi. ” Doar câteva minute. ”, se încruntă , gura arcuindu-se într-un zâmbet strâmb. Pipăi interiorul hanoracului , degetele lui prinzând în cele din urmă siringa. O aduse în lumina felinarelor, privind încântat la serul de culoare argintie , captiv între pereții de sticlă, prelingându-se nerăbdător să-și îndeplinească menirea.

Traversă sala meselor , și ieși în fugă în aerul rece de toamnă. Scurtă în jur după vreun vizitator în miez de noapte, apoi coborî zâmbind scările. Ridică jacheta fetei, și îi introduse serul,apoi își aprinse o țigară. Lejer, rotocoalele de fum se înălțau spre cer, aducând un sacrilegiu vieții. Mâna dreaptă i se deplasă încet spre inima ei , și mintal numără 30 de secunde. O bătaie scurtă, violentă, anunța un adevărat miracol. Cât dacă era vorba de vreun Dumnezeu sau un savant maniac, asta nu prea îl interesa. Scutură din cap, și tastă la repezeală un număr. Se îndreptă de spate, și preluă apelul.

La 10 km depărtare , într-un apartament modest situat pe strada Beker, Alex Parker lansă un ultim acord de chitară, sunetul vibrând plăcut , cochetând cu flăcările celor câteva lumânări parfumate, care pâlpâiau vesele, strecurându-și sclipirile prin perdelele de un verde pal, dând un adevărat spectacol trecătorilor.

Lăsând chitara să aterizeze pe canapea, oftă prelung, cu gândul la cearta pe care o iscase de dimineață. Își amintea fiecare sunet de disperare ce răzbătuse din glasul lui Agnes, iar afirmația încă îi persista în minte. Plutea între ei ca un nor uriaș , încărcat de un trecut sumbru , ce-i aduse împreună , gata să explodeze din clipă în clipă.

” – Tu nu înțelegi, sunt sătulă să trăiesc în frică . Destinul a fost scris cu secole în urmă, și tu nu ai cum să-l oprești. Niciunul nu poate. ”

Dar mesajul care urma să-l primească, avea să-i cutremure lumea din temelii, să-i arunce sufletul într-un vârtej al căror consecințe nu se comparau cu nimic din ce experimentase până acum.

Ecranul telefonului pâlpâi scurt, iar Alex nu întârzie nici o secundă în a prelua mesajul. ” M-au găsit. . .Agnes ”

Read Full Post »

24 de ore ( part 2. )

„Am ințeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.”

Mihai Eminescu

Parcurse cu pași grăbiți aleea pietruită , cu inima gonindu-i în piept cu puterea a o mie de tobe bătând la unison.

Ajunsă în umbra clădirii de cărămidă roșie, urcă în fugă scările. Ușile glisante se deschiseră cu un zgomot slab, înăbușit de respirația ei precipitată.  Dar în loc să înainteze, se răsuci pe călcâie , privind bezna ce înghițise întreg orașul. Câteva felinare răspândite în  jurul masivei construcțiii ,ce se ridica impunătoare în spatele ei, trimiteau lumini difuze la baza scărilor de marmură albă.

Inima începu să-i bată neregulat când ochii de culoarea alunelor se opriră asupra individului care o urmărea cu o privire avidă. Avea chipul acoperit de glugă, fâșiile de lumină încercuindu-l într-o aură  supranaturală. Făcu câțiva pași înapoi , interpunând între ei stratul de sticlă dublă, al ușilor care se închiseră cu un fâsâit prelung, ca un preludiu al evenimentelor ce aveau să urmeze.

Se retrase nesigură pe propriile picioare, împleticindu-se spre scara în spirală străjuită de doi lei de bronz, apoi urcă ținându-și respirația.

Ajunsă în turn, tresări violent la țiuitul sonor care o anunță că primise un mesaj. Scoase cu mâinile tremurânde telefonul din buzunarul blugilor jerpeliți, și trezi la viață ecranul cu o singură atingere a degetelor. 

” Ai întârziat. Îmi pare rău. – Alex ” .

Înainte ca gândul să i se fi format în minte, degetele alunecau , alergând frenetic pe tastatura telefonului.

Neatenția o costase.

Ochii surprisera mișcarea umbrelor, dar reflexele trupului nu reușiră să bareze la timp lovitură. Își înăbuși un țipăt  când necunoscutul isi infipse bocanul in coastele ei. Vederea i se încețoșă și bâjbâind cu pasi nesiguri, se retrase inspre balustrada. Simți bara rece, lipindu-i-se de piele si constientiza cu amaraciune ca nici una din miscarile pe care le va face, nu-i va fi de folos. Deznodamantul va fi acelasi. Stranse mainile in pumni si furioasa, riposta. Dar oponentul ei fu mai rapid, anticipandu-i reactia, si o izbi cu umarul in plex, facand-o sa-si piarda echilibrul. 

Apoi se produse inevitabilul.

Trupul ei cuprins de convulsii alunecă ca într-un vis, în hăul întunecat ce se căsca în jurul ei.

Timpul îngheță.

Read Full Post »

24 de ore

”Ziua în care am murit, și m-am născut din nou.”

 

Se retrase slăbită pe una dintre aleile pe care rătăcise în ultimele ore. Își simțea picioarele ca de plumb, și stomacul chircit de durere. Ocoli un tomberon, și urcă cu greutate scara de incendiu. Ajunsă pe acoperiș se lăsă la pământ, târându-se până la marginea acestuia. Ridicând capul, doar cât să privească în jur, scurtă parcul după individul ce o urmărise atâta timp. Îl văzu strecurându-se prin mulțime, trăgându-și gluca peste cap , și înaintând încă o căuta.

Se lăsă să cadă pe , pietrișul de sub ea, și scânci de durere, când pietrele îi împunseră coastele. Tremura din toate încheieturile, iar privirea îi era din ce în ce mai încețoșată. Se frecă la ochi, dar renunță imediat. Capul îi zvâcnea și sentimentul  de greață persista. Țiuitul din urechi, îi agita gândurile, care zburau în toate direcțiile, fără vreo șansă de a le prinde.

Ce naiba se întâmplase, cu o zi în urmă? Răspunsul îi făcu trupul să se cutremure spasmodic.

” Numele meu e Agnes.”  , îngână dezorientată. Și atât. Era ca și cum numele ei implica atât de multe, și totuși nimic. Un gol imens se așternea înaintea ei. Era ca o pană de curent, ce-i furase toate amintirile.

Cu șase ore în urmă.

–          Ai 24 de ore la dispoziție să mi-o aduci. E ultima ta șansă ! răspunse cu calm vocea de la capătul telefonului, apoi apelul luă sfârșit.

Înclină capul în semn de răspuns ca și cum interlocutorul său ar fi fost de față, apoi își îngropă telefonul în jachetă.  Ridică privirea , la timp, să-și vadă ținta traversând parcul.

Pentru Agnes Fosille ziua asta nici că putea fi mai proastă. Își trecu degetele prin buclele castanii, și își agăță șuvițele codașe după ureche. Pașii o purtau fantomatic prin parc. Peste tot în jurul ei, frunzele preluaseră nuanța timpului , acum eliberându-se de viață, pe acordurile line ale vântului de toamnă.

La orizont pe cerul pictat în nuanțe sângerii, unde luna și soarele dădeau lupta finală, se formaseră nori roșii care pluteau leneși înspre ea. Oftă, și se opri să admire peisajul ce se așternea cuminte în fața ei. O adiere galeșă, îi mângâie ceafa, dându-i fiori pe șina spinării. Privi în jur , simțindu-se urmărită.

”Probabil chiar încep să delirez.” , mormăi sarcastică. Întreruptă din reverie, decise să-și continue drumul. Dar senzația persista, era ca și cum cineva ar fi privit-o insistent, ca și cum umbrele ar fi urmărit-o de dincolo de moarte.

Grăbi pasul, privind direct înainte. ”Orice ar fi în spatele tău, nu-ți poate face nimic.”

Dar … oare nu știa că se înșela ?

Read Full Post »