Îmi plimb picioarele goale și amorțite, pe podeaua rece, care îmi trimite la fiecare pas, frisoane pe șira spinării. Îmi strâng mâinile în jurul corpului, și mă așez pe saltea, dar frigul îmi pătrunde până în măduva oaselor, și un tremur ușor, îmi ia în stăpânire trupul slăbit. Surprinzător, dar mă gândesc la tata … de când am stat de vorbă cu Marcos, gândurile mele încep și se termină cu el. Nu am stare… bat un ritm necunoascut , cu degetele , și îngân cu glasul pierdut, cântecelul pe care mi-l cânta mama seara, înainte să adorm. ” You can always feel your way close your eyes and drift away. I will show you all through dreams. Grab your weary heart and follow me. This could be the chance you walk right past slowly. Your fear, it lurks deep inside. Come find me slowly. This dream we will share.” – obișnuia să spună, că atunci când îmi e frică, să închid ochii, și ea va fi mereu lângă mine. Pierdută în visare, nu am auzit, ușa celulei deschizându-se, decât după ce o mână caldă, și-a așezat palma pe umărul meu, când m-am trezit înjurând printre dinți.
– Marcos, chiar trebuie să încetezi cu joaca de-a fantomele, nu e amuzant ! mi-am scos limba afară, și l-am împins.
Dar în loc să-mi răspundă, îmi prinde mâinile și mi le sărutată delicat. Inima începe să-mi bată nebunește, și când respirația lui se joacă leneș pe gâtul meu, un ”oh” , îl face să râdă cu poftă. Își trece mâinile în jurul taliei mele, și mă trage lângă el, absorbindu-mă ca un burete. Simt căldura trupului lui ,care mă înfășoară într-un șuvoi de nebunie, și îi caut buzele. Da, dulceața lor, mă fac să uit de frig, de tata, de tot ceea ce e în jurul meu. Deschid ușor buzele, și limba lui o găsește pe a mea, se îmbrățișează cu dorință, intrând într-un joc pasional, de care niciunul nu se poate desprinde. Ceața îmi acaparează , gândurile, și mă predau lui, fără să-i cer nimic în schimb, dar se oprește, și mă îndepărtează ușor de el.
– Nu … suspin, dar el zâmbește.
– Mi-a fost dor de tine, îmi șoptește tandru.
Chicotesc, și îi trasez conturul feței cu degetele.
– Ești țepos, îl cert, când dau de ariciul care s-a instalat pe chipul lui frumos.
– Când mă sărutai nu părea să-ți pese, își lipește buzele de gâtul meu, și inspiră profund. Oh, ce bine miroși !
Sunt roșie pentru că simt dogoreala din obrajii mei fierbinți, care și-au schimbat culoarea.
– Serios ? pufnesc strâmbând din nas. Stai tu o săptămână închis aici, și mai vorbim…
– Crezi că mai poți rezista două zile ? tristețea care i-a cuprins glasul, mă face să-mi rod interiorul buzei.
– Nu asta am vrut să zic, îi spun cu vinovăție, și-i sărut nasul, apoi fruntea, și termin cu conturul buzelor.
– Vreau să se termine odată, să te pot scoate de aici, spune frustrat, și își lipește spatele de perete. Nu suport, să te știu aici !
– Ascultă-mă, îl întrerup, nu conteză unde sunt, vreau doar să fiu lângă tine.
– Dar nu așa, vocea lui se transformă într-un țipăt sugrumat. Nu vrau să te pun în nici un fel de pericol, răspunde nervos, iar brațele lui se încordează, transformându-se în clești în jurul trupului meu.
– Edward, mă doare, scâncesc lung. Dă-mi drumul…
Când îmi aude glasul sfâșiat, brațele lui se depărtează, și devine distant. Mă lipesc înapoi de el, dar pare să nu reacționeze, și simt cum ceva în mine se rupe, și cum focul izbucnește cu putere.
– Nu poți face asta ! îi țip. Mă rănești ! lacrimile îmi înțeapă ochii, și îmi ascund fața, înainte să le vadă, dar e prea târziu.
– Jordin, îmi pare rău, vino incoa.
Mă predau căldurii lui, și picături sărate, îi acoperă tricoul, acolo unde capul meu e rezemat de inima lui. Îi ascult fiecare bătaie accelerată, care se calmează, odată cu plânsetul meu. Îmi sărută fruntea, și își strecoară fața în părul meu, răsuflarea lui agitată, gâdilindu-mi urechile.
– Vreau să înțelegi că te iubesc, și nu suport, să te văd suferind. Îi sunt dator, îmi explică cu calm, și nu pot să îmi încalc promisiunea, dar pot să te protejez, pot să am grijă de tine. Nu-i voi lăsa să te rănească, dă metodic din cap, ciufulindu-mă.
– Nu mă pot răni, îi spun prin suspine lungi, tremurătoare. Nu atât cât ești cu mine, îmi termin cu greu vorbele, oboseala cuprinzându-mă cu toată forța.
– Mereu… e ultimul cuvânt pe care îl șoptește repetat, înainte să adorm.
Lasă un comentariu